Sezon de Oscar 2025 – A Real Pain

Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.

Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.

Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.

Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.

Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.

Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.

E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.

Ceea ce e strigător la cer.

Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.

Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.

Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.

Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.

Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.

Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.

Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.

Unii înmagazinează durerea.

Alții o deversează peste ceilalți.

Pe unii îi face bățoși.

Pe alții labili.

Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.

Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.

Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.

Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.

E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.

Ca toată lumea, de altfel.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

Dereglarea la dereglare duce

În 2024, scriitoarea sud-coreeană Han Kang a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”proza sa poetică intensă, care înfruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții omenești”.

Ca obicei, motivația membrilor juriului Nobel este ilustrativă și criptică deopotrivă, așa că, ajutat de promptitudinea minunată a prietenilor de la Libris, am purces la a le desluși argumentele prin intermediul unuia dintre cele mai apreciate romane ale autoarei – Vegetariana.

Mi-a sărit în ochi enunțarea unei asemănări dintre stilul coreencei și al lui Kafka și, pe undeva, e corect. Cartea începe precum Metamorfoza, nu atât de abrupt, dar cu același impact în reacțiile revelatoare și nu neapărat lăudabile ale celor care o înconjoară pe prima protagonistă.

Spun prima, pentru că Vegetariana are trei mari lumi lăuntrice chinuite, întrețesute și cu suferință generată reciproc.

Nu vreau să spun mai multe, pentru că tranziția, neanunțată și neașteptată, dar întotdeauna logică, de la o voce la alta este una dintre marile calități ale romanului. Han Kang pare că divaghează și deviază de la ce construise inițial, dar e doar o iluzie trecătoare, pentru că ansamblul este coerent de sfâșietor.

Proza este, într-adevăr, poetică, dar și clinică. Are momente sublime, cele vegetale cu precădere, are și unele erotice explicite în stil harukimurakamian, dar există și secvențe în care recunoști fără greșeală manifestări și trăiri interioare de boală psihică, așa cum a ajuns psihologia să le definească.

Sunt dureroase, dar nu ca o caznă deliberată din ăartea autoarei la adresa cititorilor.

Nici sunt vreun îndemn stângist la a le oferi compasiune unor persoane care își fac rău și le fac și altora astfel.

E o expunere amplă și fără verdict a modului cum funcționează mecanismul colectiv și transgenerațional al traumelor.

Dereglarea altuia o provoacă pe a mea, iar a mea pe altuia.

E roata karmică, adusă la zi.

Aș vrea să pot spune că depinde de noi să rupem acest fir tragic.

Dar știu că nu e întru totul adevărat.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că nu mă lasă să mor de curiozitate după ce se dă un nou Nobel pentru literatură.