Anora e un film pe care scrie Oscar apăsat și în felurite moduri.
Permiteți-mi să îmi argumentez afirmația.
Protagonistă jucată cu copleșitoare dedicare de Mikey Madison are dualitatea cinism-sensibilitate a lui Jane Fonda din Klute și lipsa de inhibiții a Emmei Thomson din Poor Things, precum și ceva din caracterul adorabil al Juliei Roberts în Pretty Woman sau abilitățile lingvistice ale lui Viggo Mortensen din Eastern Promises; mult Oscar la mijloc.
Scenariul lui Sean Baker are ceva din hazul lui Tarantino, acela de a arăta față deloc glorioasă, dar amuzantă a membrilor din zonele mai declasate ale societății, ceva din talentul fraților Coen de a imagina replici savuroase rostite cu maximă seriozitate de personaje pe care nu ți le-ai imagina în veci vorbind așa și ceva din umorul nemilos al lui Martin McDonagh; Oscaruri cu nemiluita.
Regia aceluiași Sean Baker compune o bucată de dezmăț dezlănțuit, precum Scorsese în The Wolf of Wall Street, pentru ca apoi să treacă la o frenezie gen Frank Capra, totul realizat în acel stil cu camera de mână, care te vâră aproape de trăirile personajelor, precum o face îndeobște Paul Greengrass; Oscar pursânge.
Montajul e aiuritor de alert, dar tot timpul coerent, ca în Black Hawk Down; material de Oscar.
Dincolo de incredibila Mikey Madison, toată distribuția, de la vlădică la opincă, joacă de parcă ar fi mâncat jăratec, chiar și cei care apar câteva minuțele; mobilizare generală de Oscar.
Anora e un basm, dar și o frescă socială, e înălțător uneori, dar te și coboară cu picioarele pe pământ; așa cum se cuvine la Oscaruri.
Lumea în care se desfășoară filmul e o Americă în care personajele trec de la engleză la armeană și rusă în noi timpi și trei mișcări (ba și pocesc un pic de franceză la un moment dat), un spațiu multicultural unde e loc pentru toți, și pentru beizadele rusnace, și pentru racheți cu inimă bună; o lume pe placul Oscarurilor, mai ales că la Casa Albă vine unu’ taman pe dos.
Anora e plin de curve și idioți și ridicoli, îi recunoști și te recunoști în ei, e miștocăreală, dar și compasiune față de apucăturile omenești; Oscarurile răsplătesc astfel de oglindă onestă sau măcar sugestivă.
A nu se înțelege din toate cele de mai sus că pelicula lui Sean Baker e ca o ciorbă încropită de o gospodină pricepută din ce-a mai găsit prin frigider după o suită de paranghelii.
Nu, Anora e un film proaspăt și original, pe care o să-l găsiți peste tot la Oscarurile de la anul.
Să nu ziceți că nu v-am spus.