O fraudă cu rezultat bun

Probabil că, români fiind, deci adversari hotărâți ai fraudelor, vă nedumerește titlul.

S-o luăm, așadar, cu începutul.

La Oscarurile din 1981, Raging Bull al lui Martin Scorsese pierdea în fața lui Ordinary People al lui Robert Redford, spre necazul multor contemporani, iar posteritatea continuă să păstreze pică acestui rezultat.

Pe undeva, e de înțeles. Filmul în care Robert De Niro face un rol grandios, poate cel mai mare al carierei, are ceva puternic, demiurgic, chiar și în damnarea protagonistului.

Pe de altă parte, pelicula lui Redford e mai reținută în manifestare, deși caznele psihologice la care se supun personajele nu sunt cu nimic mai prejos ca intensitate.

Membrii unei familii cu posibilități pecuniare ridicate (titlul e ironic, bănuiesc că nu involuntar), formată din mamă, tată și fiu mai mic îndură durerea mai mult sau mai puțin mută de a fi pierdut pe fiul/ fratele cel mare într-un accident nautic, precum și deteriorarea relațiilor dintre ei.

Fiecare are felul său de a fi și de a suferi.

Donald Sutherland, acest extraordinar actor pe care nominalizările la Oscar l-au ocolit în mod inexplicabil timp de decenii, este împăciuitor și moale.

Mary Tyler Moore se baricadează în spatele unei apetențe pentru distracții mondene.

Timothy Hutton e adolescent, e închis în sine, e ros de remușcări și inhibiții, are probleme de relaționare, are ceva istoric de afecțiuni psihiatrice, mai pe scurt, e dat peste cap rău de tot.

Observați că despre acesta din urmă am cele mai multe de spus?

Nu e o întâmplare, pentru că pe el îl urmărește acțiunea în primul rând.

El este cel care suferă o transformare psihanalitică, cu ajutorul unor foarte bine țintite provocări introspective din partea lui Judd Hirsch, întruchiparea psihologului ideal de echilibrat și onest, în fața căruia te deschizi ca o floare încăpățânată.

Deși un pic didactice, discuțiile dintre cei doi au intensitate dramatică și savoare, iar dacă filmul ca întreg poate părea un pic prăfuit din punct de vedere al aerului terapeutic pe care îl propune, merită menționat că, la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri într-ale cinematografiei care îl confruntă pe spectator cu spectrul propriilor angoase.

Timothy Hutton a câștigat un Oscar binemeritat, la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar.

Iată frauda despre care vorbeam.

Importanța sa în această dramă este, în cel mai rău caz, egală cu a adulților, iar dacă Mary Tyler Moore a fost nominalizată ca actriță în rol principal, atunci s-ar fi cuvenit să îl găsim pe lista masculină aferentă.

Curată ilustrare a conceptului de ”category fraud”, care a mai generat și alte anomalii, precum nominalizarea lui Al Pacino ca actor secundar în The Godfather (ceea ce l-a enervat foarte rău) sau victoria lui Mahershala Ali la aceeași secțiune pentru Green Book, când și unul, și altul sunt protagoniști cu acte în regulă.

În cazul de față, există un beneficiu în această manevră electorală.

Nominalizat ca actor principal, Timothy Hutton s-ar fi văzut în postura de a concura cu Robert De Niro, iar din acest duel unul dintre ei ar fi pierdut.

Iar faptul că a fost evitat un deznodământ care le-ar fi scăzut unuia dintre ei onorurile care li se cuvin pentru creații de neuitat e, privind retrospectiv, una dintre rarele ocazii când Oscarurile au fost echitabile.

Uite că există, deci, și fraude cu rezultat bun.

Să nu facem din asta un obicei, totuși.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.