Trei nominalizări postume pentru Donald Sutherland

Acum puțin timp a plecat dintre noi Donald Sutherland, un actor pitoresc și înzestrat, cu o carieră formidabilă, dar care, în mod regretabil, a fost ocolit de atenția Academiei, cu excepția unei statuete onorifice, o cale elegantă doar în aparență de a repara o lungă listă de omisiuni inexplicabile.

Iată trei roluri remarcabile ale sale, pentru are ar fi meritat macar o nominalizare la Oscar:

M*A*S*H – știu, când spunem acest titlul, ne gândim la varianta sa de televiziune, cu galeria sa de personaje aiurite și adorabile (Radar, Klinger, vi-i aduceți aminte, nu?).

Însă, înainte de îndrăgitul serial, a existat acest film al lui Robert Altman, care e construit în jurul aceleiași idei – câțiva membri ai unui spital de campanie din timpul Războiului Coreei folosesc trăznăile și revolta anarhisto-bufă pentru a supraviețui ororilor care îi asaltează din toate părțile.

Spre deosebire de versiunea pentru micul ecran, pelicula de lungmetraj e mai acidă și mai necruțătoare cu natura umană.

Ca Hawkeye, Donald Sutherland nu își îmbibă personajul cu energia nevrotică a lui Alan Alda, ci îi conferă un aer malițios, în deplin acord cu figura sa care pare glacială.

Pare.

***

Klute – filmul regizat de Alan J. Pakula stă sub semnul unui paradox: deși titlul este al personajului principal eponim, adevarata protagonista este prostituata jucată de Jane Fonda, care intră în vizorul unui asasin în serie și își dezvăluie foarte complexa lume interioară în niște ședințe de terapie, veritabile bijuterii ale artei monologului.

Toate aceste stări, pentru a căror strălucită redare actrița a câștigat Oscarul, sunt potențate de interacțiunile cu detectivul interpretat de Donald Sutherland.

Placid, dar integru, deloc spectaculos, dar captivant prin modul cum gestionează provocările psihologice ale prostituatei pentru care bărbații erau doar inamici sau unelte, actorul e catalizatorul transformării ei.

Uneori, un rol mare n-are nimic flamboaiant, ci este pur și simplu perfect adecvat poveștii și înțelesurilor ei.

***

Ordinary People – cea mai strigătoare la cer nedreptate care i s-a făcut lui Donald Sutherland rămâne faptul că, față de colegii de distribuție, nu a primit el însuși o nominalizare pentru acest rol tulburător și subtil.

O familie formată din tată, mamă și fiu mai mic jelesc moartea fiului/fratelui celui mare, fiecare în felul său.

Tatăl e reținut și serviabil până la moliciune, mama se refugiază în cutume, iar fiul e într-o depresie cruntă.

Robert Redford reușește să construiască o sugestivă frescă a lipsei de comunicare generate de o traumă majoră și, ignorând flagranta fraudă a nominalizării lui Timothy Hutton, ulterior și câștigător, la rol secundar, când el e protagonistul toată ziua (am scris mai pe larg despre asta aici), pelicula sa rămâne una relevantă, în ciuda oprobriului posterității, care ar fi preferat The Raging Bull al lui Scorsese.

Donald Sutherland are un aport semnificativ la încărcătura emoțională a filmului, iar scena în care dă glas durerii și îi reproșează soției că o preocupau pantofii în ziua înmormântării copilului lor e sfâșietoare, deși actorul, în ton cu stilul său, nu e emfatic, așa cum ar fi fost un Al Pacino.

Suferința are multe glasuri.

O fraudă cu rezultat bun

Probabil că, români fiind, deci adversari hotărâți ai fraudelor, vă nedumerește titlul.

S-o luăm, așadar, cu începutul.

La Oscarurile din 1981, Raging Bull al lui Martin Scorsese pierdea în fața lui Ordinary People al lui Robert Redford, spre necazul multor contemporani, iar posteritatea continuă să păstreze pică acestui rezultat.

Pe undeva, e de înțeles. Filmul în care Robert De Niro face un rol grandios, poate cel mai mare al carierei, are ceva puternic, demiurgic, chiar și în damnarea protagonistului.

Pe de altă parte, pelicula lui Redford e mai reținută în manifestare, deși caznele psihologice la care se supun personajele nu sunt cu nimic mai prejos ca intensitate.

Membrii unei familii cu posibilități pecuniare ridicate (titlul e ironic, bănuiesc că nu involuntar), formată din mamă, tată și fiu mai mic îndură durerea mai mult sau mai puțin mută de a fi pierdut pe fiul/ fratele cel mare într-un accident nautic, precum și deteriorarea relațiilor dintre ei.

Fiecare are felul său de a fi și de a suferi.

Donald Sutherland, acest extraordinar actor pe care nominalizările la Oscar l-au ocolit în mod inexplicabil timp de decenii, este împăciuitor și moale.

Mary Tyler Moore se baricadează în spatele unei apetențe pentru distracții mondene.

Timothy Hutton e adolescent, e închis în sine, e ros de remușcări și inhibiții, are probleme de relaționare, are ceva istoric de afecțiuni psihiatrice, mai pe scurt, e dat peste cap rău de tot.

Observați că despre acesta din urmă am cele mai multe de spus?

Nu e o întâmplare, pentru că pe el îl urmărește acțiunea în primul rând.

El este cel care suferă o transformare psihanalitică, cu ajutorul unor foarte bine țintite provocări introspective din partea lui Judd Hirsch, întruchiparea psihologului ideal de echilibrat și onest, în fața căruia te deschizi ca o floare încăpățânată.

Deși un pic didactice, discuțiile dintre cei doi au intensitate dramatică și savoare, iar dacă filmul ca întreg poate părea un pic prăfuit din punct de vedere al aerului terapeutic pe care îl propune, merită menționat că, la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri într-ale cinematografiei care îl confruntă pe spectator cu spectrul propriilor angoase.

Timothy Hutton a câștigat un Oscar binemeritat, la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar.

Iată frauda despre care vorbeam.

Importanța sa în această dramă este, în cel mai rău caz, egală cu a adulților, iar dacă Mary Tyler Moore a fost nominalizată ca actriță în rol principal, atunci s-ar fi cuvenit să îl găsim pe lista masculină aferentă.

Curată ilustrare a conceptului de ”category fraud”, care a mai generat și alte anomalii, precum nominalizarea lui Al Pacino ca actor secundar în The Godfather (ceea ce l-a enervat foarte rău) sau victoria lui Mahershala Ali la aceeași secțiune pentru Green Book, când și unul, și altul sunt protagoniști cu acte în regulă.

În cazul de față, există un beneficiu în această manevră electorală.

Nominalizat ca actor principal, Timothy Hutton s-ar fi văzut în postura de a concura cu Robert De Niro, iar din acest duel unul dintre ei ar fi pierdut.

Iar faptul că a fost evitat un deznodământ care le-ar fi scăzut unuia dintre ei onorurile care li se cuvin pentru creații de neuitat e, privind retrospectiv, una dintre rarele ocazii când Oscarurile au fost echitabile.

Uite că există, deci, și fraude cu rezultat bun.

Să nu facem din asta un obicei, totuși.