De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.