Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – The Seed of the Sacred Fig

Inițial, puteam să jur că The Seed of the Sacred Fig (în original, Dane-ye anjir-e ma’abed) a fost făcut în afara Iranului.

Prea este subversiv, prea pune la îndoială structurile de putere ale regimului fundamentalist de acolo, prea arată explicit câtă brutalitate a pus regimul de la Teheran în anihilarea protestelor de după moartea Mahsei Amini.

Apoi am aflat, spre stupoarea mea, că Mohammad Rasoulof a realizat filmul acolo, bucată cu bucată, pe ascuns sau pretinzând că produce altceva, pentru ca apoi montajul să fie realizat în Germania, unde s-au refugiat ulterior și regizorul și alți membri ai echipei de filmare.

Bănuiesc că li s-a pus gând rău de către autoritățile de la Teheran, pentru că pelicula e explozivă în ceea ce își propune să înfățișeze și să sugereze.

O familie formată din tatăl care e reprezentant al forțelor legii, mama care e prinsă între calitatea de soție supusă și iubirea față de fiice, a căror revoltă împotriva canoanelor, e crescândă, se vede cuprinsă subtil de paranoia, pe măsură ce toți membri sunt atinși de tensiunea evenimentelor exterioare.

E același tip de dramă familială la care excelează cinematografia iraniană, cea mai bună dovadă fiind A Separation.

Spre deosebire, însă, de capodopera lui Asghar Farfadi, tensiunea pur umană care se acumulează aici la aceleași cote neliniștitoare e treptat înlocuită de o alegorie, altminteri inteligentă și superb redată (mai ales în secvența de final) a rebeliunii feminine față de primatul masculin al societății din Iran.

Rezultatul e că se diluează astfel angajamentul afectiv al privitorului, care din empatie ajunge doar la interes pur intelectual sau estetic.

Interpretările se mențin, totuși, la aceeași calitate ridicată. Distribuția principală – Missagh Zareh, Setareh Maleki, Mahsa Rostami, Soheila Golestani – e impecabilă, însă actrița pe care am menționat-o ultima, cea care o interpreteză pe mamă, merită lauri suplimentari.

Nu doar că multitudinea trăirilor ei, niciodată stridente, dar niciodată ambigue, o transformă în figura centrală a filmului, dar oferă și o mostră de competență actoricească demnă de Oscar.

Urmăriți-o cu atenție în scena interogatoriului; din distincția și echilibrul rezevat și atacat din toate părțile de până atunci adoptă acolo o formă de servilism tipic unei persoane învățate să fie permanent într-o poziție de inferioritate.

E aceeași strategie de supraviețuire a protagonistului din 12 Years a Slave, a omului liber care trebuie să-și compună o mască de sclav. Numai că Chiwetel Ejiofor are nevoie de un film întreg pentru a reda asta, pe când Soheila Golestani doar de câteva minute.

The Seed of the Sacred Fig a prins o nominalizare la Cel mai bun film internațional la această ediție a Oscarurilor.

Nu are vreo șansă reală, Emilia Perez și Ainda Estou Aqui își dispută statueta la acea categorie, însă această simplă distincție va atrage atenția asupra acestei producții iraniene, care ilustrează un paradox al societății din care a izvorât.

E dominată de tiranie, dar și de libertatea de gândire.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

Sezon de Oscar 2025 – The Only Girl in the Orchestra

Acum că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2025, deschid și eu oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea, în condițiile în care deja, printr-o combinație de documentare și intuiție, m-am aplecat asupra destulor pelicule implicate în cursa acestui an (găsiți lista la finalul articolului).

Începem cu un documentar scurt și încântător intitulat The Only Girl in the Orchestra, care e un portret multidimensional al lui Orin O’Brien, prima femeie care a făcut parte din orchestra filarmonicii din New York, păstorită mult timp de însuși Leonard Berstein.

Iar doamna în cauză a cântat nici mai mult, nici mai puțin la contrabas, acel instrument masiv cu coarde, care își face tot timpul simțită prezența pe fundal, auditiv și vizual.

Una dintre marile idei al acestui scurtmetraj chiar de Molly O’Brien, nepoata ilustrei contrabasiste, este chiar aceasta – pentru o viață împlintă, nu e nevoie să fii în prim-plan, să fii în lumina reflectoarelor, ci poți foarte bine să fii în spate și să te bucuri de tot: de muzică, de colegi, de contribuția plină de sens la ceva în folosul comunității.

Orin O’Brien are chiar un exemplu elocvent, cel al părinților ei, George O’Brien (poate vi-l amintiți din Sunrise/Aurora al lui Murnau) și Marguerite Churchill, ambii actori și ahtiați după celebritate, suferinzi la bătrânețe din cauza lipsei acelui drog numit faimă și expunere publică.

Protagonista noastră de aici impresionează printr-o vivacitate incredibilă pentru vârsta ei (avea cam 85 de ani la momentul realizării documentarului, deci mai mult ca Joe Biden și Donadl Trump), prin seninătate și, mai ales, pentru dedicarea față de studenții ei.

Poate cea mai înduioșătoare scenă a filmului este când Orin O’Brien e nevoită să își cedeze multiubitele instrumente, iar pe cel mai drag alege să îl dea unui fost elev, pentru că știe că acesta îi va fi un stăpân meritoriu.

Pentru că subiectul este o muziciană, The Only Girl in the Orchestra se folosește masiv ca fundal sonor de muzica clasică, iar atmosfera de candoare, dedicare și serenitate pe care o însoțește mi-a readus aminte ce superba evadare și înălțare este să merg la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Număr zilele până la următorul concert de acolo.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu