Sezon de Oscar 2025 – September 5

Se pot reproșa multe Oscarurilor, dar există un beneficiu de netăgăduit al instituției acestor premii.

Aduce în prim-plan filme remarcabile care, în noianul anual de producții cinematografice, ar putea trece neobservate.

Și nu mă refer aici neapărat la peliculele care adună nominalizări și statuete cu toptanul, ci la acelea care apar la categoria scenariu, mai precis la cel original.

Acolo am descoperit de-a lungul anilor niște scăpărări de inteligență sau profunzime pe care mi-ar fi părut rău să nu le trec prin filtrul gândirii și intelectului.

Este cazul din acest sezon al producției September 5, care prezintă zbaterile echipei de televiziune americane ajunse în situația neașteptată de a reda în timp real tragicele evenimente de la Olimpiada de Vară de la Munchen din 1972, când un grup de teroriști palestinieni a sechestrat o parte din delegația Israelului, rezultatul fiind o hecatombă în care și-au pierdut viețile atât agresorii, cât și ostaticii (fapte evocate și de Steven Spielberg în Munich).

Fiind specializați pe transmisiuni sportive, nu de știri, membrii respectivei echipe de televiziune își pun la bătaie toate resursele de ingeniozitate și energie, uneori peste limita legalității, pentru a obține informații, a prinde spațiu de emisie, a filma și a organiza conținutul difuzat în direct.

Nu lipsesc tensiunile dintr-un grup multicultural, în condițiile în care rănile celui de-al Doilea Război Mondial erau încă supurânde, alegerile care trebuie făcute între logica mediatică și moralitate sunt afurisit de grele, iar deciziile sunt luate sub presiunea amețitoare a timpului.

Regia lui Tim Fehlbaum (care semnează și scenariul alături de Moritz Binder și Alex David) este desăvârșită, prin modul intim de portretizare a personajelor, prin excelenta reconstituire a mijloacelor de producție TV ale perioadei și prin integrarea fără cusur a unor materiale audio-vizuale reale.

Distribuția, în care regăsim actori de compoziție precum Ben Chaplin, Peter Sarsgaard, John Magaro, Leonie Besesch sau Zinedine Zouadem, e de o democrație greu de găsit în vreo producție hollywoodiană, niciun interpret nu iese în evidență mai mult decât ceilalți, dar fiecare se reliefează, astfel că la final știi cine cu ce se ocupă și cum reacționează.

Deși înfațișa o poveste cu un final tragic cunoscut, am urmărit September 5 cu sufletul la gură, de parcă totul s-ar fi desfășurat atunci sub ochii mei.

Nu cunosc glorie mai mare a unui film decât să substituie imaginația memoriei.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

A Real Pain

Sezon de Oscar 2025 – A Real Pain

Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.

Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.

Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.

Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.

Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.

Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.

E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.

Ceea ce e strigător la cer.

Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.

Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.

Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.

Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.

Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.

Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.

Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.

Unii înmagazinează durerea.

Alții o deversează peste ceilalți.

Pe unii îi face bățoși.

Pe alții labili.

Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.

Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.

Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.

Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.

E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.

Ca toată lumea, de altfel.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Sezon de Oscar 2025 – The Apprentice

Iată-ne ajunși și la acel film din acest sezon de Oscar care are o contribuție românească.

Că, de, de când Sebastian Stan a început să fie faimos, ni l-am însușit, de parcă și-ar fi făcut începuturile actoricești la Bulandra, iar primele roluri l-ar fi găsit sorbind ciorbă prin peliculele unui Puiu sau Mungiu.

Și, motiv suplimentar de mândrie patriotică, a primit nominalizarea la cel mai bun actor înfățișându-l pe cel mai nașparliu personaj din toată competiția (incluzând aici și pocitania în care se transformă Demi Moore în The Substance) – Donald Trump.

The Apprentice îl prezintă pe un tânăr și mult mai nesigur Trump, intrat sub aripa unui avocat fără scrupule, care îl învață toate cele la care suntem martori acum – distorsionarea adevărului, neacceptarea înfrângerii și, așa cum bine o formulează consoarta Ivana (o excelentă Maria Bakalova), lipsa completă de rușine.

Toate acestea îl propulsează pe blondul mogul către succes și decădere morală și îl fac chiar să uite bruma de recunoștință față de propriul mentor.

Curat cronică unei ucenicii de Lord Sith.

O întrebare legitimă este dacă acest portret se inspiră din Donald Trump de atunci sau îl vizează pe cel de acum, boșorogul prezidențial portocaliu care dă de pământ cu orice formă de stabilitate în America sau lumea întreagă.

Oricum ar fi, Sebastian Stan face o treabă senzațională în a-i reda grimasele pe care, din păcate, am ajuns să i le cunoaștem prea bine, precum și limbajul limitat la superlative ieftine, lăsând pe ici, pe colo, să transpară câte o fractură de regret sau îndoială. Nu vă temeți, momentele astea sunt scurte și trec repede.

Ba, ca o deliberată simetrie, cel care regăsește o brumă tardivă de umanitate este inițial odiosul Roy Cohn, interpretat atât de complex de Jeremy Strong, încât regăsești în el atât autismul lui Raymond al lui Dustin Hoffman, cât și psihopatia lui Gordon Gekko al lui Michael Douglas.

Fără a fi vreo capodoperă, regizat cu mână sigură de Ali Abbasi, The Apprentice e un film care merită văzut acum, cât se mai poate.

Că, la cum evoluează lucrurile în ”țara tuturor posibilităților”, e posibil ca peste vreun an să fim acuzați de lezmaiestate și trimiși în lagărele de muncă din Groelanda, la acel moment deja al 52-lea stat al SUA (Canada fiind al 51-lea, în caz că nu vă iese socoteala).

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – The Seed of the Sacred Fig

Inițial, puteam să jur că The Seed of the Sacred Fig (în original, Dane-ye anjir-e ma’abed) a fost făcut în afara Iranului.

Prea este subversiv, prea pune la îndoială structurile de putere ale regimului fundamentalist de acolo, prea arată explicit câtă brutalitate a pus regimul de la Teheran în anihilarea protestelor de după moartea Mahsei Amini.

Apoi am aflat, spre stupoarea mea, că Mohammad Rasoulof a realizat filmul acolo, bucată cu bucată, pe ascuns sau pretinzând că produce altceva, pentru ca apoi montajul să fie realizat în Germania, unde s-au refugiat ulterior și regizorul și alți membri ai echipei de filmare.

Bănuiesc că li s-a pus gând rău de către autoritățile de la Teheran, pentru că pelicula e explozivă în ceea ce își propune să înfățișeze și să sugereze.

O familie formată din tatăl care e reprezentant al forțelor legii, mama care e prinsă între calitatea de soție supusă și iubirea față de fiice, a căror revoltă împotriva canoanelor, e crescândă, se vede cuprinsă subtil de paranoia, pe măsură ce toți membri sunt atinși de tensiunea evenimentelor exterioare.

E același tip de dramă familială la care excelează cinematografia iraniană, cea mai bună dovadă fiind A Separation.

Spre deosebire, însă, de capodopera lui Asghar Farfadi, tensiunea pur umană care se acumulează aici la aceleași cote neliniștitoare e treptat înlocuită de o alegorie, altminteri inteligentă și superb redată (mai ales în secvența de final) a rebeliunii feminine față de primatul masculin al societății din Iran.

Rezultatul e că se diluează astfel angajamentul afectiv al privitorului, care din empatie ajunge doar la interes pur intelectual sau estetic.

Interpretările se mențin, totuși, la aceeași calitate ridicată. Distribuția principală – Missagh Zareh, Setareh Maleki, Mahsa Rostami, Soheila Golestani – e impecabilă, însă actrița pe care am menționat-o ultima, cea care o interpreteză pe mamă, merită lauri suplimentari.

Nu doar că multitudinea trăirilor ei, niciodată stridente, dar niciodată ambigue, o transformă în figura centrală a filmului, dar oferă și o mostră de competență actoricească demnă de Oscar.

Urmăriți-o cu atenție în scena interogatoriului; din distincția și echilibrul rezevat și atacat din toate părțile de până atunci adoptă acolo o formă de servilism tipic unei persoane învățate să fie permanent într-o poziție de inferioritate.

E aceeași strategie de supraviețuire a protagonistului din 12 Years a Slave, a omului liber care trebuie să-și compună o mască de sclav. Numai că Chiwetel Ejiofor are nevoie de un film întreg pentru a reda asta, pe când Soheila Golestani doar de câteva minute.

The Seed of the Sacred Fig a prins o nominalizare la Cel mai bun film internațional la această ediție a Oscarurilor.

Nu are vreo șansă reală, Emilia Perez și Ainda Estou Aqui își dispută statueta la acea categorie, însă această simplă distincție va atrage atenția asupra acestei producții iraniene, care ilustrează un paradox al societății din care a izvorât.

E dominată de tiranie, dar și de libertatea de gândire.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

Sezon de Oscar 2025 – The Only Girl in the Orchestra

Acum că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2025, deschid și eu oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea, în condițiile în care deja, printr-o combinație de documentare și intuiție, m-am aplecat asupra destulor pelicule implicate în cursa acestui an (găsiți lista la finalul articolului).

Începem cu un documentar scurt și încântător intitulat The Only Girl in the Orchestra, care e un portret multidimensional al lui Orin O’Brien, prima femeie care a făcut parte din orchestra filarmonicii din New York, păstorită mult timp de însuși Leonard Berstein.

Iar doamna în cauză a cântat nici mai mult, nici mai puțin la contrabas, acel instrument masiv cu coarde, care își face tot timpul simțită prezența pe fundal, auditiv și vizual.

Una dintre marile idei al acestui scurtmetraj chiar de Molly O’Brien, nepoata ilustrei contrabasiste, este chiar aceasta – pentru o viață împlintă, nu e nevoie să fii în prim-plan, să fii în lumina reflectoarelor, ci poți foarte bine să fii în spate și să te bucuri de tot: de muzică, de colegi, de contribuția plină de sens la ceva în folosul comunității.

Orin O’Brien are chiar un exemplu elocvent, cel al părinților ei, George O’Brien (poate vi-l amintiți din Sunrise/Aurora al lui Murnau) și Marguerite Churchill, ambii actori și ahtiați după celebritate, suferinzi la bătrânețe din cauza lipsei acelui drog numit faimă și expunere publică.

Protagonista noastră de aici impresionează printr-o vivacitate incredibilă pentru vârsta ei (avea cam 85 de ani la momentul realizării documentarului, deci mai mult ca Joe Biden și Donadl Trump), prin seninătate și, mai ales, pentru dedicarea față de studenții ei.

Poate cea mai înduioșătoare scenă a filmului este când Orin O’Brien e nevoită să își cedeze multiubitele instrumente, iar pe cel mai drag alege să îl dea unui fost elev, pentru că știe că acesta îi va fi un stăpân meritoriu.

Pentru că subiectul este o muziciană, The Only Girl in the Orchestra se folosește masiv ca fundal sonor de muzica clasică, iar atmosfera de candoare, dedicare și serenitate pe care o însoțește mi-a readus aminte ce superba evadare și înălțare este să merg la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Număr zilele până la următorul concert de acolo.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu