Filmul mut a avut o existență scurtă, însă, cumva, atât de marcantă, încât, și peste aproape un secol, creații din acea perioadă mai au ceva de spus privitorilor.

Și, ca un făcut, în 1927, anul când apărea The Jazz Singer, F.W. Murnau oferea lumii de atunci și de-a pururi poate cea elocventă lecție că nu avem neapărat nevoie de cuvinte – Sunrise/Aurora.

Nu avem nevoie de cuvinte să arătăm seducția, teama, remușcarea, deznădejdea, speranța.

Mai ales, nu avem nevoie de cuvinte să arătăm dragostea.

Povestea din film este simplă în esența: undeva, într-un univers rural, un bărbat căsătorit este sedus de o orășeancă și convins să își omoare soția, să își vândă fermă și să se mute în paradisul urban.

Pentru a-și duce planul la capăt, soțul își ia consoarta chiar într-o excursie la oraș, cu gând să-i facă petrecanie pe drum.

Dar lucrurile nu merg chiar așa, iar de aici Murnau pune în scenă un spectacol al volatilității sentimentelor umane, al creșterii și descreșterii lor când condițiile exterioare se schimbă și mici detalii le readuc la viață.

Totul prin comunicare non-verbală, prin expresii faciale, gesturi și proxemică, compuse de marele regizor german într-o sintaxă care mișcă, emoționează, sperie și educă.

În analele Oscarurilor, Wings este considerat îndeobște primul câștigător al titlului pentru cel mai bun film. Însă și Sunrise/Aurora a fost recompensat cu un premiu, pentru Producția artistică, fapt care îl pune pe același plan cu titularul acestui premiu.

Mai mult, Janet Gaynor, ingenua soție, are la rându-i locul asigurat în istorie, fiind prima laureată a Oscarului pentru cea mai bună actriță. Și una meritorie, pentru că reacțiile ei sunt atât de înduioșătoare, încât nu doar soțul infidel și pus pe rele e neputincios în fața lor, ci noi toți.

Urmărindu-i figura și corpul, m-am mai convins o dată că oamenii nu mint.

Doar rostesc neadevăruri.

Dacă le acorzi atenție, îți vor spune tot ce trebuie să știi.