Sezon de Oscar 2017 – Hacksaw Ridge

Slavit fie numele Hollywood-ului, caci a ridicat anatema de pe fiul risipitor Mel Gibson! Dupa ce a suparat pe multa lume cu apucaturile sale behaviorist-evanghelice, acest actor si regizor remarcabil (sa nu ne ferim de cuvinte) a reintrat in gratiile Cetatii Filmului cu Hacksaw Ridge.

E interesant de aflat ce anume i-a inmuiat pe membrii Academiei, pentru ca prezenta pelicula poarta aceeasi amprenta ideologica tendentioasa a cineastului, insa cu niste tuse care dovedesc ca Mel n-a renuntat la scoala filmelor de actiune din anii ’90.

Hacksaw Ridge e siropos la inceput, musteste de clisee in bucata rezervata instructiei, abunda de violenta in a doua jumatate si livreaza o morala asa de unilaterala, incat, aparent, nu difera prea mult de Pearl Harbour. Insa diferenta dintre Michael Bay, un simplu specialist al bubuielii, si un regizor mare, pentru ca Mel Gibson a fost si este un regizor mare, este ca acesta din urma reuseste sa faca din insiruirea sa cinematografica inegala o experienta care te captiveaza si chiar te inalta.

Pana la batalia propriu-zisa, filmul curge atat de conventional, incat ma tot intrebam cum de i-a suflat Mel Gibson nominalizarea lui David Mackenzie (Hell or High Water); dar incepe carnagiul si imi dau seama de ce.

E nevoie sa fii inzestrat cu mai mult decat o didactica stiinta a filmarii pentru a orchestra o asa invalmaseala de sunete, imagini, figuranti, montaj si efecte speciale care ingretoseaza si te fac sa tresalti involuntar. Mel Gibson ne convinge ca razboiul e cea mai groaznica initiativa umana, desi oroarea e atenuata de momente de un ridicol delicios: soldatul care ridica un trunchi de om mutilat si mitraliaza din spatele lui ca Rambo sau durul Vince Vaugh (o contradictie in sine) tras pe o patura, in timp ce improasca plumbi cu puscociul automat.

Bucata belicoasa a filmului e si cea care explica de ce povestea lui Desmond Toss, medicul care refuzat sa poarte arma si sa isi ucida semenii, desi n-a sovait in fata pericolului, e una care merita spusa si reamintita fiecarei generatii.

Ca protagonist, Andrew Garfield a fost o alegere fireasca: nu numai ca seamana cu personajul real, pe care avem privilegiul de a-l vedea la final, dar silueta zvelta si bonomia copilaroasa il pun in necesara contradictie cu aerele cazone ale partenerilor de ecran. Nimic spectaculos in prestatia sa pana la secventele eroice, pe care mai sa le consider neverosimile, daca n-as fi stiut ca pornesc de la o realitate verificabila.

In acele momente de tensiune, se releva reusita sa interpretativa; nu se transforma intr-un supraom pe care plesnesc muschii, ci isi pastreaza acelasi aer plapand, dar animat de o constiinta a datoriei pe care, tu, spectatorul, ajungi sa o sustii cu ardoare si cu teama. O nominalizare la Oscar muncita si meritata.

Hacksaw Ridge ne transmite doua mesaje. Unul e pacifist in dulcele stil partinitor american.

Celalalt e imbucurator:

Mel Gibson is old, but not too old for this shit.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

 

 

Povara trecutului

Boy A este un film la care am ras copios, desi n-ar fi trebuit sa o fac.

De ce nu? Pentru ca are un subiect serios, tratat cu gravitate si un usor simt fatalist, care poate pune pe ganduri pe oricine. Andrew Garfield (noul om-arahnida) este un tanar de-abia iesit din inchisoare, care incearca sa-si cladeasca o viata sub un alt nume si cu ajutorul unui asistent social dedicat. Garfield (nu motanul, repet, nu motanul) impresioneaza prin prestatia sa, chiar mai buna decat cea din The Social Network, nici aceea rea, care contureaza o fiinta omeneasca stramb crescuta, dar care face eforturi consistente de a atinge normalitatea. Numai ca trecutul, care ascunde o fapta abominabila, il ajunge din urma si nu-i da pace.

Restul distributiei intregeste o poveste tipic europeana, fara menajamente, in care binele si raul sunt atat de strans impletite, incat nu e de mirare ca personajele recurg la ce m-a facut pe mine sa rad. Dar sa nu ne grabim. Povara sufleteasca pe care o poarta protagonistul se dezvaluie treptat, prin scene din copilaria acestuia, in care alegerea inspirata a unor actori cu varste fragede demonstreaza ce efecte terifiante pot avea familiile deviante si destramate si abuzurile asupra celor care nu sunt inca decat o plamada.

De ce am ras totusi? Pentru ca in Boy A se bea. Se bea la greu. Trei sferturi din scenele filmului includ pe cineva ducand un pahar la gura sau cerand altuia sa i-l umple. Iese protagonistul din inchisoare? Sa bem. Isi gaseste gazda? Sa bem. Isi gaseste loc de munca? Sa bem. Se reuneste un alt personaj cu fiul ratacitor? Sa bem. Ies cativa la discoteca? Sa bem, cum altfel? Isi face protagonistul gagica? Sa bem in doi. Am facut o fapta buna? Sa bem. Am in minte cativa pretenari care nu ar fi in stare sa vada filmul asta decat pana la jumatate, pentru ca li s-ar face prea sete si ar pleca sa-si ia de baut.

Dincolo de toata bascalia, Boy A este un film care merita vazut pentru ca e precis in tragedia sa si ilustreaza impecabil ce spunea William Faulkner:

The past is never dead. It’s not even past.