Mare ți-e grădina, Doamne!

În grădina Domnului încap multe:

Dezaxați.

Sărăcuți cu duhul.

Corporatiste dezumanizate.

Polițiști supraponderali.

Iar Yorgos Lanthimos, care are gust pentru oricare dintre ei, îi adună în Bugonia, o hiperbolă cu parfum de credibilitate despre lumea conspiraționistă în care trăim.

Un tip cam vai de el, dar cu păreri foarte ferme despre laturile subtile ale existenței (Jesse Plemons), își racolează vărul chiar mai slab de minte decât el (Aidan Delbis) întru realizarea unei misiuni de maximă însemnătate: răpirea manageriței companiei unde lucrează, pe care o suspectează a fi extraterestră, andromedoaică mai precis (Emma Stone).

Culmea, le și iese, cu rezultate suprinzătoare, funeste și amuzante, așa cum îi place cineastului grec să amestece.

Sechestrări de genul ăsta s-au mai văzut, dar Bugonia se impune prin duelul personalităților și, mai ales, al limbajelor.

Plemons vorbește în unele momente cu siguranța aia a inepțiilor pe care o auzi, bunăoară, la unul care ne relatează despre tunelurile dacice despre Bucegi și despre dârele avioanelor, prin care suntem împroșcați cu boli. Nu durează mult, însă, și se vădește a fi cel puțin la fel de traumatizat și abuzat precum Jokerul lui Joaquin Phoenix.

De cealaltă parte, Stone uzează de eufemismele alea corporatiste, prin care se spun multe și nimic, prin care se relativizează totul. Așa cum mi-a spus mie un domn hârșit în aceste daraveruri: ”În compania noastră nu există nu, există da în anumite condiții”. Renunțând la podoaba capilară, actrița ne obligă să ne uităm și mai adânc un ochii ei mari, urmași demni ai celor ai lui Bette Davis.

Strălucitori în tot ce fac, cei doi au o relație în care ipostazele de asuprit-asupritor sunt interșanjabile, așa că tu, spectatorul amuzat și oripilat, ai privilegiul gândirii duale, nu al celei fixiste, morb care îi afectează pe toți mai mulți semeni ai noștri.

Nu e de ignorat nici cel care întregește triunghiul narativo-psihologic, Aidan Delbis, nou venit în lumea filmului, ceea ce face cele reacțiile sale, unele dintre ele esențiale în economia acțiunii, cu atât mai impresionante.

Bugonia nu duce lipsă de excese: de violență, de ridicol, de parandărături.

Dar e suficient să arunci o privire pe rețelele sociale, să îți dai seama că e un instantaneu deloc flatant al unei omeniri ajunse într-un moment deloc flatant de manifestare.

Ca să parafrazez o poantă celebră:

Doamne, dă-mi înțelepciune să-i înțeleg pe ceilalți, răbdare să îi accept și compasiune să îi ajut!

Pentru că, Doamne, dacă îmi dai putere, îi strâng de gât!

Sezon de Oscar 2022 – The Power of the Dog

S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.

The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.

De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.

În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.

E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.

Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.

Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.

Pare simplu, dar nu este.

Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.

De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.

Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.

Poate că și Jesse Plemons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.

Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.

Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.

Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.

Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up