Ce este Maria al lui Pablo Larrain pentru cinefili este muzica de operă pentru melomani.
Ca să le apreciezi, ai nevoie de pasiune pentru subiect și (măcar) de un dram de educație în ceea ce-l privește.
Aceste condiții fiind întrunite, filmul, ca și opera, își dezvăluie foloasele estetice, deliciile intelectuale și învățămintele psihologice.
Maria completează trilogia închinată de regizorul chilian unor figuri feminine faimoase și chinuite și din care mai fac parte Jackie și Spencer.
Mai puțin profundă decât prima peliculă și mai puțin intensă decât a doua, aceasta compensează prin alegeri foarte inspirate în ceea ce privește colectivul de actori.
Iar în fruntea acestora este, bineînțeles, Angelina Jolie.
Maria Callas a fost o divă și numai o divă veritabilă o putea întruchipa.
Ca și predecesoarele sale, actrița e preocupată să redea manierismele personajului real, însă, mai apăsat ca ele, se folosește de propria aură pentru a construi o figură charismatică, dar și capricioasă, dictatorială, dar și vulnerabilă, talentată, dar și muncită de îndoieli.
Oricâte scăderi ar avea filmul, oricât de lent sau lipsit de miză ar părea în anumite momente, simplul fapt de a o admira pe Angelina Jolie îmbrăcată stilat și străbătând locuri precum Trocadero din Paris e încântător.
Adăugăm la asta și câteva numere muzicale inedite, în contrapunct, și efectul de odă din Maria e complet.
Scenariul ne-o arată pe Maria Callas a Angelinei Jolie în ultima ei săptămână de viață, încercând să își rescrie sau să reconcilieze toate traumele și triumfurile care i-au compus existența.
Planurile narative pendulează între trecut și prezent, dar și între lumea materială și cea mentală a divei, toate realizate de Pablo Larrain cu acea exasperantă competență de a te băga în sufletului omului, prin prim-planuri și camera de mână.
Restul distribuției impresionează prin calitate, dar și diversitate.
Pierfrancesco Favino, excelent prin energie în L’ultima notte di Amore, e aici un veritabil Sancho Panza devotat, care, spre deosebire de eterica Jolie, e tot timpul cu picioarele pe pământ. E secondat inspirat de menajera jucată de Alba Rohrwacher și nu e o întâmplare că scena cea mai frumoasă a filmului îi include pe toți trei.
Kodi Smit-McPhee, cu figura aparte și placiditatea robertbressoniană, se impune discret pe unde apare (vezi The Power of the Dog), Valeria Golino, adorabila parteneră a lui Charlie Sheen în demențialele Hot Shots, apare o singură apariție, dar de efect, iar Haluk Bilginer, de neuitat în Winter Sleep al lui Nuri Bilge Ceylan, e un Onassis fermecător.
Mi-ar plăcea să o văd pe Angelina Jolie pe lista nominalizatelor la Oscar de la anul.
Nu doar pentru că e ca o eroină de tragedie antică, nu doar pentru că e la fel de frumoasă ca întotdeauna, nu doar pentru că ne cântă ea însăși la final.
Ci și pentru că omoloagele ei, Natalie Portman și Kristen Stewart (deși aici încă îi bănuiesc pe reptilieni) au reușit asta, iar acest triunghi remarcabil al lui Pablo Larrain merită o simetrie perfectă.
Viața e haos, dar arta aduce un strop de ordine în ea.
