Încă de la genericul filmului L’ultima notte di Amore simți că vei fi martorul unor lucruri grave și intense.

Totul începe cu o superbă panoramă aeriană a orașului Milano, însoțită de o coloană sonoră neliniștitoare și captivantă.

Iar în această stare de spirit rămâi până la final.

Povestea îl urmărește pe numitul Amore, polițist aflat în prag de pensie (la o vârstă decentă de 55 de ani, nu ca unii de pe prin România, care la 40 se simt deja obosiți), care acceptă să facă un comision pentru un mahăr chinez, mai precis să însoțească un curier, purtător de chestii prețioase.

Își mobilizează și un coleg, însă lucrurile nu merg a unse, iar de acolo pornește o întreagă sarabandă de momente tensionate, care împinge limitele și resursele mentale și fizice ale protagonistului și ale consoartei sale pe parcursul unei nopți de pomină (de aici și titlul).

Fiind o producție de suspans, rămân fidel unui precept propriu și vă las doar cu această descriere succintă.

Există hibe logice în scenariul lui Andrea Di Stefano, iar soluționarea unor situații uzează cam mult de deus ex machina, însă toate acestea sunt compensate de contribuția lui Andrea Di Stefano ca regizor, căci L’ultima notte di Amore e mai degrabă de un film de stare, în care savurezi încărcătura emoțională a interacțiunilor și guști adrenalina pe care acest ansamblu magic care este montajul cinematografic o induce chiar și celui mai experimentat spectator.

Bineînțeles, nimic n-ar funcționa, dacă oamenii care populează și gonesc în această cursă a disimulării n-ar fi, dacă nu credibili, măcar sugestivi.

Ca personaj principal, polițist onest, dar nu ușă de biserică, Pierfrancesco Favino are de dus multe reacții și o face, fără vreo emfază italienească specifică, ba chiar redând excelent dedublarea, când intriga îl duce pe făgașul disimulării.

Volubilă până la epuizare, dar irezistibilă îi este și partenera de ecran Linda Caridi, care reușește să îți devină simpatică prin devotament, deși inițial pare odioasă prin arivism. Se mai remarcă și rotofeiul Antonio Gerardi, pe care l-aș vedea drept un pitoresc Polonius într-un viitor Hamlet regizat de Paolo Sorrentino (nu, nu știu nimic despre asta, dar pot să visez, nu?).

Deși L’ultima notte di Amore e, până la urmă, un film de divertisment, nu ocolește chestiuni sociale spinoase.

Ni se arată fățiș influența, deloc fastă, a influenței capitalului subteran chinezesc în metropola Lombardiei. Ce vedem în fotbal e doar vârful icebergului.

În plus, fără a fi o noutate, conștientizăm că polițiștii nu sunt nicăieri pe lumea asta entității abstracte, al căror scop este să aplice legea și să mențină ordinea. Sunt indivizi în carne și oase, au nevoi și scăderi, reacționează emoțional mai mult decât rațional și sunt parte a unui ecosistem antropic, cu toate ale lui.

Iar fiecare culege ceea ce seamănă sau i-a adus vântul pe câmp.