Sezon de Oscar 2022 – Epilog

Ceasurile s-au dat cu o oră înainte, deci ne-am apropiat și mai mult de momentul decernării Oscarurilor din 2022, așa că nu puteam să mă lipsesc și să vă lipsesc de plăcerea de a-mi prezenta pronosticurile și preferințele pentru acest sezon.

Cel mai bun regizor – ca un făcut, foarte pe placul Academiei și gustului ei pentru corectitudine politică, se înregistrează premiera a doi ani consecutivi în care statueta merge către o femeie, Jane Campion, cu binecuvântarea mea expresă, pentru că The Power of the Dog este, până la urmă, un film mare, deopotrivă de subtil și de complex, care poate admirat, detestat, discutat, dar nicidecum ignorat; Kenneth Branagh și Paul Thomas Anderson se bat în altă parte, pentru Ryusuke Hamaguchi nominalizarea este o performanță în sine, iar Steven Spielberg să zică bogdaproste pentru locul pe care i l-a suflat lui Denis Villeneuve.

Cel mai bun actor în rol principal – Will Smith a câștigat cam toate premiile relevante până acum, așa că ajunge la un fel Golden Grand Slam al cinematografiei, mai ales că, așa cum bine spunea cineva de la Vulture, e greu de crezut că un britanic, în cazul ăsta Benedict Cumberbatch, îi va sufla iar Oscarul unui actor de culoare, așa cum s-a întâmplat anul trecut.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – categoria asta este cea mai nebună și nu zic asta gândindu-mă la titlul unei melodii de Mărgineanu. Pentru o vreme, creatura aia pusă de reptilieni în locul lui Kristen Stewart era cotată drept favorită, apoi în pole position s-au succedat Olivia Colman și Nicole Kidman, pentru ca, în urmă cu vreo lună, Jessica Chastain să preia conducerea și să se țină bățoasă. Toate clare până săptămâna asta, când, nitam-nisam, Penelope Cruz vine din urmă ca o vijelie. Sunt curios cum va ieși păruiala.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – în pruncia sezonului de premii, Kodi Smit-McPhee domina previziunile și încă mai conduce în preferințele mele pentru categoria asta, pentru rolul lui în mecanismele puterii din The Power of the Dog. Dar, ulterior, pendulul bunăvoinței generale s-a mutat către Troy Kotsur din CODA, care, atât prin caracterul emoționant al partiturii și interpretării, cât și prin faptul că aparține comunității celor cu deficiențe de auz, pare a fi destinat a primi statueta, ceea ce va contribui la suspansul înfruntării supreme dintre cele două pelicule.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Ariana DeBose, imposibil de ignorat în West Side Story prin energia-i debordantă, are mai puțină opoziție aici decât Putin în Rusia. Merită menționat că Oscarul ei vine după al Ritei Moreno pentru același rol din versiunea cea dintâi a acestui musical, semn că, peste vreo câteva decenii, merită reluat de vreo ambițioasă hispanică talentată.

Cel mai bun scenariu original – duelul este între doi cineaști remarcabili, pe care Oscarul i-a ocolit până acum – Kenneth Branagh, care, cu Belfast, a atins borna nominalizărilor la șapte categorii diferite (!) și Paul Thomas Anderson, care scoate filme deosebite din te miri ce subiecte – așa că, indiferent ce se va întâmpla, se va face o dreptate și se va adânci o nedreptate. Viața e complicată.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici este cheia bătăliei pentru Oscarul suprem: dacă premiul merge către Jane Campion, va frânge iureșul rivalului CODA și va conduce la o tripletă; dacă, dimpotrivă, triumfă povestea savuroasă, inteligentă și duioasă preluată de Sian Heder de la filmul franțuzesc La Famille Bélier, atunci vom avea parte de un David care învinge pe Goliat (3 vs. 12 nominalizări). Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar The Power of the Dog e pelicula superioară per ansamblu.

Cel mai bun montaj – fiecare dintre concurenții de aici are merite în domeniul ăsta, așa că mă îndrept tot spre The Power of the Dog, pentru că sintaxa aranjării scenelor contribuie enorm la fresca dereglărilor din această parabolă a luptelor mari și mici pe care le avem de dus în fiecare familie.

Cea mai bună imagine – mulți înclină spre Dune, dar acolo e vorba mai mult de efecte speciale, în umila mea opinie: în schimb, The Power of the Dog îți comunică multe și prin meșteșugul desăvârșit al imaginilor.

Cel mai bun sunet – Dune îi va înghiți pe ceilalți adversari, precum un Sandworm un vehicul rătăcit pe nisipurile de pe Arrakis.

Cea mai bună coloană sonoră – sacralitatea pe care o degajă Dune este, mai presus de tot și toate, opera lui Hans Zimmer, după Lion King, n-a mai luat nici un Oscar, deși ne-a oferit Gladiator, Interstellar, Dunkirk, Inception și n-a fost nici măcar nominalizat pentru The Dark Knight. Așa ceva e inadmisibil!

Cele mai bune decoruri – aici pronosticurile generale și preferințele mele sunt divergente: mulți se îndreaptă către Dune, dar eu mă duc cu gândul către acea jumătate de oră fascinantă și înfricoșătoare din Nightmare Alley, când lumea circului devine o anticameră a iadului.

Cele mai bune costume – cică va câștiga Cruella, dar aș prefera să o facă Dune.

Cele mai bun efecte speciale – dacă nu ia Dune aici, atunci e ceva putred în America.

Cel mai bun cântec – universul James Bond are o tradiție de păstrat, așa că Billie Eilish și No Time To Die o să ia statueta, dar nu e de lepădat Dos Oruguitas, mai ales dacă asculți melodia însoțită de scena sfâșietoare din Encanto.

Cel mai bun film de animație – familia va câștiga, probabil în versiunea ei hispanică – Encanto – deși ar putea foarte bine să o facă și în cea modern-tehnologizată – The Mitchells vs the Machines.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – Robin Robin, pentru că e un basm în toată regula în doar jumătate de oră.

Cel mai bun documentar scurt – oricare dintre cele două producții cu veritabile calități de filme artistice – Audible și Three Songs for Benazir.

Cel mai bun film internațional – când ai în portofoliu nominalizări și la regie, scenariu original și cel mai bun film, așa cum e cazul lui Doraibu mai kâ, nu prea poți să scapi categoria asta din mână; apropo, să-i spuneți lui Putin și adepților lui cu mintea îngustă că nu anulează nimeni meritele marile culturi ruse, deoarece acest film japonez gravitează în jurul piesei de teatru Unchiul Vania a lui Cehov.

Cel mai bun film – cum spuneam la scenariu adaptat, totul se reduce la deznodământul acelei categorii, la care se adaugă tot mecanismul acela al votului ponderat; dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă The Power of the Dog are statura unui film de Oscar, însă CODA ne readuce aminte de cei de lângă noi și ne face să sperăm în comuniunea dintre oameni. Așa că să câștige care o hotărî Academia, că nu-i bai.

Ne revedem în 2023, în condiții de pace și armonie mondială, sper.

Will Smith are concurență serioasă

Cu un pic de documentare și cu fleru-mi de cinefil, l-am plasat pe Will Smith în postura de favorit la Oscarurile de la anul.

Dar tot experiența îmi spune că oricând poate apărea un candidat care să se strecoare printre nominalizați și să prindă avânt pe măsură ce momentul decernării premiilor se apropie.

S-a întâmplat anul trecut cu duelul remarcabil dintre Chadwick Boseman și Anthony Hopkins, care a înclinat spre acesta din urmă doar în ultimele zile ale perioadei de votare.

Cred că Will Smith are o poziție suficient de solidă, însă nu e cazul să deschidă deja șampania, pentru că există cel puțin un pretendent care a explodat pur și simplu, exact ca titlul producției în care joacă – tick, tick… BOOM!.

În stil milosformian, filmul prezintă zbaterile boeme și geneza a două musical-uri de succes de pe Broadway, rod al imaginației și încăpățânării unui artist pe nume Jonathan Larson, care a ars atât de intens pentru creație, încât n-a mai apucat să se bucure de gloria și beneficiile operelor sale.

Un Giuseppe Tomasi di Lampedusa new-yorkez, cum s-ar zice.

Probabil că subiectul ar fi fost prea obscur și n-ar fi suscitat interes în afara lumii teatrului cantant de pe-acolo, dacă nu am fi beneficiat de dubla ipostază a regizorului. Lin-Manuel Miranda e și om din interior (vezi Hamilton), și bine versat în cinematografie, astfel încât a știut precis cât să dozeze și să aproximeze și să convertească materialul-sursă într-unul accesibil oricui e dispus să investească un pic de angajament spectatoricesc.

Un angajament care nu e greu de obținut din partea peliculei, pentru că nu durează mult până ești deja prins în mrejele irezistibilei componente muzicale, dar și a interpretării lui Andrew Garfield.

Am spus-o public de nenumărate ori, am o slăbiciune pentru musical-uri și tot ce ține de ele, dar chiar și fără o atitudine binevoitoare din partea-mi, dăruirea pe care o pune actorul în tot ce face pe ecran e irezistibilă.

Nu e numai emfaza specifică acestui gen de filme, ci însuși spiritul acela dezordonat și generos pe care îl asociem cu marii creatori. Garfield nu e doar Jonathan Larson, ci și Mozart sau Modigliani sau oricare aranjament de neuroni și personalitate care fierbe și erupe, afectându-i și pârjolindu-i pe cei apropiați, dar lăsând în urmă plăsmuiri întru încântarea și învățătura omenirii întregi.

Și mai și cântă, de parcă toată viața asta a făcut și asta are de gând să facă de-acum încolo!

Cum zicea tataie, minunea resteului.

Nici n-a început încă sezonul Oscarurilor, iar eu sunt deja sfâșiat între păreri și preferințe!

Semne bune anul 2022 are.

Declar deschis sezonul Oscarurilor din 2022!

Nu e prima dată când fac afirmații hazardate precum cea din titlu, însă ca și cu alte prilejuri, mă folosesc aici de o combinație de cercetare preliminară și fler cinefil.

La care adaug dorința de a vedea răsplătită plăcerea pe care mi-a oferit-o un film.

Luată de departe, povestea din The Mitchells vs the Machines pare ruptă din universul Pixar: o familie tradițională, atât prin structură (mama, tata, fiica, fiul), cât și prin disfuncționalitățile personale și interpersonale, devine unica speranța a omenirii în fața unui asalt al roboților și inteligenței artificiale.

Însă echipa creativă care ne-a îmbogățit viața și cu mirobolantul Spiderman Into the Spider-Verse plusează un pic față de rivalii ultrapremiați într-ale animațiilor, iar rezultatul este mai ireverențios, mai năstrușnic și mai agitat în cel mai bun sens al cuvântului decât media filmelor de gen din ultima perioadă.

E drept, soluționarea situațiilor limită uzează fără rușine de deus ex machina și reconcilierile psihologice întrunesc cu sfințenie canoanele pe care Hollywood-ul le ține în viață de aproape un secol (da, da, cinematografia devine deja o artă venerabilă), însă, când vine vorba de relația umanului cu tehnologia, The Mitchells vs the Machines e proaspăt, e actual, e savuros și e inteligent.

Iar corectitudinea politică este ținută la niveluri suportabile, ba chiar luată în răspăr pe ici, pe colo, astfel că morala filmului nu îți strepezește dinții, ci întreține scânteia vitală a speranței și poftei de viață, așa cum anticii păstrau focul Vestei aprins în fiecare cămin.

Interpretările vocale sunt a-ntâia, realizarea tehnică ireproșabilă, coloana sonoară bunicică (pare a împrumuta un pic de la premiata din Soul).

Dar toate rămân pe planul doi de fiecare dată când apare câinele Monchi.

Iar asta se întâmplă suficient de des, încât să râzi incontrolabil de un număr superb de mare de ori.

Dacă la anul The Mitchells vs the Machines nu e printre nominalizații la Oscar pentru cel mai bun film de animație, cineva a greșit.

Și nu o să fiu eu.

Ci The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences.

Să purcedem așadar cu pași de Pug către sezonul Oscarurilor din 2022!