Judy the Obscure

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.