Mai sunt șapte zile până la începerea Campionatului European de Fotbal unde, minune mare, e calificată și România, așa că, pentru fiecare zi vă propun un film cu și despre sportul-rege.

Victory – o peliculă care nu poate lipsi de pe nicio astfel de listă, pentru că, dincolo de regia meșteșugită a unui grande al cinematografiei, John Huston, are meritul de a aduce împreună actorii de calibru, Michael Caine sau Sylvester Stallon (care e portar), și foști fotbaliști de marcă (puteți citi enumerare lor în articolul pe care l-am scris mai demult despre acest film), în frunte cu Edson Arantes do Nascimento zis și Pelé.

O scenă aparte este aceea în care Michael Caine, căpitan-antrenor al echipei de deținuți de război care urmează să înfrunte selecționata naziștilor, explică o strategie savantă pe tablă, iar Pelé, după ce urmărește amuzat expunerea, pune mâna pe cretă și desenează cum o să dribleze singur până la poarta adversă și o să bage gol.

***

Phorpa – ultimul loc unde te-ai aștepta să dai peste o pasiune arzătoare pentru fotbal este într-o mânăstire budistă de rit tibetan. Însă tocmai asta se întâmplă în acest film (tradus în engleză ca The Cup) scris și regizat Khyentse Norbu – într-un lăcaș de cult tibetan aflat în exil în India (o tema secundară a peliculei este și revolta împotriva ocupației chineze), doi novici mai derbedei se dau ceasul morții să facă rost de un televizor, ca să urmărească împreună cu toți confrații finala Campionatului Mondial din 1998.

Ritualurile religioase sunt înfățișate natural, dar și cu un dram de umor, interacțiunile cu indienii localnici au un pic de ironie la adresa mercantilismului acestora, iar secvența când se chinuie să instaleze antena parabolică și să facă televizorul să meargă e de-a dreptul tensionată. Hai, băieți, că începe meciul!

Da, fotbalul nu are frontiere.

***

Shaolin Soccer – din Tibet ne mutăm mai hacana, la călugării Shaolin, pentru de departe cel mai amuzant film despre fotbal făcut vreodată. Unui tânăr și deșucheat practicant al acestei arte (Stephen Chow, nebunul inspirat care semnează și regia și scenariul) îi vine ideea să îi reunească pe frații întru credință (fiecare cu abilitățile lui) zburătăciți care încotro, pentru a forma o echipă de fotbal și a se opune formației unui corporatist malefic.

Dar ce vă mai plictisesc eu cu detalii!

Pelicula conține niște scene care îmbină fotbalul cu aerul producțiilor de arte marțiale deșănțate, însă nici caracterizând-o astfel nu reușesc să redau în întregime deliciul delirant pe care îl oferă.

Dacă e să alegeți un singur film despre sportul-rege de pe lumea asta, acesta trebuie să fie.

***

Bend It Like Beckham – cine a citit White Teeth de Zadie Smith o să recunoască în acest film realizat de Gurinder Chadha aceeași superbă expresie a multiculturalismului londonez, cu diferența că aici se manifestă prin fotbal. O adolescentă pakistaneză (Parminder Nagra), aflată la a doua generație stabilită în Anglia, are o pasiune atipică pentru sexul și originea ei – sportul cu balonul rotund.

Îl practică în secret, se împrietenește cu o colegă ambițioasă (Keira Knightley, tinerică și slăbănoagă), se înamorează de antrenor (Jonathan Rhys Meyers, tinerel și slăbănog) și înfruntă dezaprobarea familiei și a comunității.

Momentele de cumpănă și reconcilierile sunt previzibile, dar filmul conține o sumedenie de scene înduioșătoare sau amuzante.

Cât despre fotbal, e la locul lui. Meciurile sunt schematic redate, însă sesiunile de antrenament sunt cele mai detaliate pe care le-am văzut vreodată în vreo producție de gen. Sper că tot așa îi pune Edi Iordănescu la muncă pe tricolori, poate, poate fac o figură frumoasă.

***

Afsaid – nu te-ai aștepta ca din Iran să vină un film care mustește de pasiune pentru fotbal. Însă pelicula lui Jahar Panahi exact asta emană și mai și reușește performanța de a fi atât o subtilă satiră a condiției femeii în această țară sau o frescă discrepanțelor regionale, cât și un imn adus omeniei în general.

O tânără deghizată în bărbat încearcă să se strecoare la un meci decisiv de calificare al Iranului împotriva Bahrainului, dar e prinsă și băgată într-un țarc, alături de altele care au procedat similar. Interacțiunile dintre deținute și gardieni sunt savuroase și inteligente, însă cele două secvențe realizate în mijloace de transport în comun sunt senzaționale: cea a drumului spre stadion de la început, cu entuziasmul general și tensiunea incognito-ului, și cea de final, cu euforia care transcende orice bariere.

Hai să vă mai spun și că actorii nu sunt profesioniști, iar faptul că Iranul nu a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin este din cauză că autoritățile au refuzat să-l supună nominalizării, oficialii de la Ministerul Culturii de-acolo fiind ofticați că regizorul i-a tras pe sfoară și le-a prezentat anterior aprobării un cu totul alt scenariu.

Cum spuneam cu alte ocazii, cinematografia din Iran e remarcabilă prin emanciparea ei.

***

The Damned United – un film despre fotbal care se petrece mai mult prin vestiar sau birouri administrative n-are cum să fie interesant, nu?

Greșit.

Filmul realizat de Tom Hooper cu mâna sigură pe care i-am admirat-o ulterior în The King’s Speech sau Les Miserables (o să ocolesc subiectul Cats) ne prezintă proverbiala perioadă de doar 44 de zile (ca de mucenici) a lui Brian Clough ca antrenor la Leeds United.

Pentru cititorii care nu sunt microbiști de vârsta a treia, e nevoie de un pic de explicații de ordin istoric: Brian Clough a fost o figură de legendă a fotbalului englez și internațional în anii ’70, când a reușit să ia Derby County și dintr-o echipă de divizia a doua să o ducă în postura de campioană în Premier League, pentru ca apoi să preia pe Nottingham Forest și să îi pună pe cap lauri și mai importanți, adică două Cupe ale Campionilor consecutive.

Între aceste două epopei a avut loc episodul cu pricina, transpus filmic ca o parabolă despre sfidarea convențiilor, despre excese și despre ambiția care te înalță și te doboară deopotrivă.

Michael Sheen e în mare bulan în rolul principal și e secondat excelent de Timothy Spall ca Peter Taylor, ilustrul asistent al lui Clough, al cărui rol era ca al lui Brânzovenescu: Tache, Tache, fii cuminte!

Nu sunt multe meciuri în campionatul nostru românesc la fel de antrenante ca filmul ăsta.

***

Holy Goalie – călugări tibetani am văzut, călugări Shaolin am văzut, de ce n-am vedea și călugări catolici având de-a face cu fotbalul?

Ca să salveze mânăstirea-i dragă, sortită a fi transformată în hotel, starețul respectivului lăcaș de cult spaniol acceptă să participe la campionatul apostolic de fotbal, a cărui finală se desfășoară chiar la Vatican.

Pentru asta dă echipa pe mâna unui călugăr non-conformist, exilat acolo pentru gura multă și dedicarea umanitară prea mare.

Fără să fie vreo capodoperă, mai chiar suferind de niște excese de limbaj sau de situație, Que baje Dios y lo vea (am preferat titlul în engleză, pentru că e mai simpatic) se mântuiește prin dedicarea pentru fotbal și prin personajele pe care ajungi să le cunoști și să le îndrăgești.

O scenă aparte e aceea în care călugării catolici au nevoie să se ducă la un pastor protestant, ca să transfere un atacant. Asta e, vrei performanță, trebuie să ai toate posturile acoperite.