Judy the Obscure

By Iulian in Filme 0 Comment

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Decandenta are farmecul ei

By Iulian in Filme 0 Comment

reversal1Reversal of Fortune este un film care functioneaza dupa un dublu paradox. Are idee si executie bune, insa m-a lasat rece. M-a lasat rece, insa m-a entuziasmat.

Si acum sa luam cele doua paradoxuri pe rand. Povestea este un caz celebru din America anilor ’80, in care o doamna de neam se prabuseste in coma, iar sotul ei este pe rand, condamnat pentru tentativa de asasinat, si apoi achitat, gratie contributiei unui pasionat profesor de drept si a echipei pe care o aduna in jurul sau.

Partea cu procedurile avocatesti este cea care se supune primului paradox. Este inchegata, prezinta niste dileme interesante asupra rolului legii si a limitelor ei in raport cu dreptatea, iar actorii joaca onorabil, condusi fiind de un pasional Ron Silver in rolul profesorului Dershowitz.

Cu toate acestea, nu m-am putut sustrage senzatiei de platitudine care strabate toata aceasta trama narativa. N-am simtit suspans, n-am simtit tensiune, iar secundarul fir narativ pseudo-amoros al profesorului si fostei neveste este un fel de balast care iti mananca din timp.

Trebuie sa fiu obiectiv si sa recunosc ca nu imi dau seama clar daca aceasta lipsa de interes a fost generata de realizarea cinematografica in sine sau de contrastul cu cel de-al doilea paradox, intrupat in Jeremy Irons.

reversal2

Un rol de Oscar, pe care il validez si eu cu a mai apasata stampila virtuala de care sunt in stare. Irons este aristocratul decadent, politicos pana la afectare, cu vorba masurata si distanta, alunecos si concupiscent. Insa impune subtil – exista o scena in care sta in fata intregii echipe de avocati si studenti intr-ale legii, fara a fi simpatizat de vreunul dintre ei, insa ii domina intr-un mod pe care numai o educatie seculara a superioritatii o poate emana. Adaugati la asta si vocea sa inconfundabila, cu acel vag accent german metalic, si aveti imaginea completa a unui personaj putin spus memorabil.

Insa, ca si in cazul marelui nedreptatit al Oscarurilor de anul acesta, Michael Keaton, si la Jeremy Irons micile variatii dau adevarata masura a interpretarii. Filmul se bazeaza mult pe flash-back-uri, asa ca avem parte de versiuni diferite asupra a ce s-a intamplat. Vedem, asadar, fie un Claus von Bulow abominabil si calculat, fie unul un pic umil si chiar panicat.

reversal3

Imaginea care ruleaza cateva minute bune la inceputul filmului e sugestiva pentru mesajul de ansamblu al acestuia: conace aratoase, peluze frumos ingrijite, deci bani multi si fast pe masura. Insa, inauntru, colcaie de vicii si secrete murdare.

Parca e bine sa stai si la bloc.