Star Wars – Episode I: The Phantom Menace este filmul meu preferat din această saga.
Na, am spus-o.
Am spus-o și nu mi-e deloc rușine cu asta.
Producția care pentru unii a reprezentat o ofensă pentru mine a fost ca poartă care s-a deschis larg către un univers care m-a ținut captiv de atunci și până acum (pregătesc un articol despre un superb joc, țineți aproape).
Motivul pentru care The Phantom Menace are întâietate, chiar și față de trilogia mai veche de legendă, este simplu – pe acesta l-am văzut primul și chiar când a fost lansat în cinematografe.
Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri intensitatea senzațiilor catalizate de zborurile spațiale, încleștările de săbii laser și arhitecturile grandioase pe care filmul se perindă prin fața ta.
Știam personajele și momentele-cheie ale poveștilor cele dinainte (sau ulterioare, după cum priviți), însă totul s-a șters din mintea mea în întunericul magic al sălii de cinema și epopeea a început pentru mine practic atunci.
Așa că, acum, la un sfert de veac de la apariția, mă lansez într-o pledoarie în 25 de puncte despre necesitatea ca The Phantom Menace să fie eliberat de eticheta de ”dezamăgire” și repus pe piedestalul care i se cuvine.
1. Tandemul maestru-ucenic inegalabil dintre maiestuosul Gui-Gon Jinn (Liam Neeson) și impetuosul și ușor arogantul Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor).
2. Darth Maul (Ray Park, veritabil expert în arte marțiale) care, prin tot ce face în film, e înfricoșător și fascinant, bașca sabia lui unică și irepetabilă.
3. Coloana sonoră a lui John Williams, în frunte cu bijuteria Duel of the Fates, care are o intensitate titanică și un crescendo nemaipomenit.
4. Jar Jar Binks, personajul care, singur, a adunat atâta aversiune a fanilor habotnici ai vechii trilogii, încât i-a dăunat celui care i-a împrumutat vocea (Ahmed Bes); dezbărați-vă de prejudecăți și veți descoperi un personaj memorabil, cu un limbaj haios și un comic corporal demn de Buster Keaton. Unde mai pui că există acele scenarii neoficiale despre rolul pe care George Lucas i-l atribuise inițial, dar pe care l-a abandonat din cauza gurii cât o șură a lumii.
5. Primul dialog dintre Jar Jar Binks și Guin-Gon (I speak./ The ability to speak does not make you intelligent.), aviz omenirii întregi.
6. Natalie Portman drept regina Amidala, cu costumele ei care îmbină carnavalescul venețian cu opulența niponă.
7. Puștanul Anakin Skywalker (Jake Lloyd), simpatic foc, semn că toți maleficii au fost copii odată.
8. Aparițiile fugare ale lui Darth Sidious.
9. Demagogia subtilă a senatorului Palpatine (subtil jucat de Ian McDiarmid); da, știu că numele vă pare funest de cunoscut și da, ordinea argumentelor e deliberată.
10. Cursa subacvatică și ilustrarea unui proverb celebru.
11. Androizii Federației, atât cei slăbănogi și numai buni de tăiat cu sabia laser, cât și cei rostogolitori și afurisiți.
12. Prima întâlnire de pe Tatooine dintre R2-D2 și C-3PO, poate cea mai frumoasă expresie a solidarității robotice din toată istoria fictivului.
13. Senzaționala întrecere de viteză hipersonică de pe Tatooine, care se inspiră, dar și omagiază pe cea de legendă din Ben-Hur.
14. Personajul pitoresc și foarte incorect politic al Watto (cu vocea lui Andy Secombe).
15. Dezbaterile Senatului de pe Coruscant.
16. Zguduielile băloase ale fălcilor lui Boss Nass.
17. Yoda (cu vocea aceluiași Frank Oz) ca șef al Consiliului Jedi, secondat de Mace Windu, adică nimeni altul decât the BMF Samuel L. Jackson în persoană (dacă nu știți ce e BMF, întoarceți-vă la sursă, adică la Pulp Fiction).
18. Padme arătându-se Gunganilor.
19. Secvența luptelor îngemănate dinspre final, având ca fundal sonor Duel of the Fates (vezi mai sus).
20. Între aceste lupte, duelul dintre Gui-Gon și Obi-Wan, de o parte, și Darth Maul, de cealaltă, cea mai tare scenă cu săbii laser din tot universul Star Wars (afirm asta sus și tare, puteți să veniți să mă provocați la trântă dreaptă și nu dau înapoi).
21. Acel moment de întrerupere din timpul duelului.
22. Obi-Wan îl înfruntă pe Yoda, iar acesta e nevoit să cedeze.
23. Liniile narative deschise de micile interacțiuni de la înmormântare (nu spun mai multe, poate or fi aici năpăstuiți care n-au văzut filmul), precum și de montajul meșteșugit.
24. Entuziasmul sărbătorii din final.
25. Faptul că am văzut acest film de mai multe ori, de fiecare dată cu alți prieteni, inclusiv cu cea mai dedicată starwarsiană pe care o știu, sora mea.
P.S. Am evitat în mod deliberat să amintesc de ”midicloriene”, e singurul lucru pe care nu pot să-l scuz din The Phantom Menace.
