Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.
Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.
Geopolitic, stăm rău.
Intelectual, stăm rău.
Moral, stăm rău.
Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.
Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.
Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.
Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.
Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.
Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.
Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:
Se supără cei proști de-o glumă bună.
Iar cei inteligenți de una rea.
Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,
Tu fii prudent și nu te supăra.
Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.
Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.
Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.
Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.
A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.
În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.
Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?
În linii mari, da.
În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):
Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină
iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare
urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită
atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat
(Gellu Naum, Aproape de aproape)
Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.
