În peisajul psihologiei contemporane, un loc important îl ocupă conceptul de ”traumă transgenerațională”, mai pe șleau modul cum suferința părinților se transmite în felurite chipuri copiilor, pentru ca aceștia, la rându-le, să aibă șanse mari să prezinte tulburări de personalitate care le vor influența atitudinea parentală.

Această traumă transgenerațională este foarte sugestiv ilustrată de Anne Enright în Pitulicea.

În primul rând, merită menționat că romanul nu este unul didactic, autoarea nu-i o Lisa Genova cu obiective pedagogice precise.

Pentru a ne vădi conceptul, sunt construite personaje complexe și disfuncționale.

Fiica, Nell, prinsă într-o relație obsesivă cu un tip care o umilește.

Mama, Carmen, caracterizată de puternice porniri antisociale.

Bunicul, Phil, un capricios și ipocrit poet, relativ faimos, mai puțin reliefat, dar suficient cât linia karmică a suferinței să nu se întrerupă.

Luate separat, personajele nu sunt agreabile, dar, îmbinându-le ca pe un puzzle, rezultă o invitație la compasiune în dezaprobare și înțelegere în respingere.

E o mare realizare umană și literară din partea lui Anne Enright să configurezi o lecție fără să o bagi pe gât cititorului.

O altă realizare care merită scoasă în față este cea a traducătoarei Iulia Gorzo.

Proza abundă în fragmente lirice și e infuzată cu elemente culturale irlandeze, insula de-a pururi verde unde persistă simultan credințe precreștine, fervoare religioasă și o apetență pentru natura fluidă a realității pe care o numim îndeobște basm.

Sufletul irlandez apăsat de trecut se deschide astfel și în fața cititorilor români, căci și ei au de înfruntat trauma transgenerațională.

Dacă n-o putem opri de tot, măcar să lăsăm literatura să îi atenueze simptomele.