Sezon de Oscar 2026 – Sentimental Value

By Iulian in Filme 0 Comment

De obicei nu îmi intitulez articolele atât de răspicat înainte de a se anunța oficial nominalizările la Oscar, însă acum am drept sprijin atât consultarea regulată a unor previziuni, cât și propria părere despre Sentimental Value, care va fi unul dintre jucătorii importanți în cursa pentru mult râvnitele statuete.

Filmul regizat și parțial scris de Joachim Trier e familiar și inedit, e simplu și complicat în același timp.

Două surori norvegiene mature, cu părinți despărțiți de mult, se văd nevoite, la moartea mamei care le avusese în grijă, să se reconecteze cu tatăl reapărut în peisaj.

Acesta din urmă e un reputat regizor, care își dorește să mai plăsmuiască o producție cinematografică, filmată în casa lor și inspirată parțial de povestea tragică a mamei sale, victimă a opresiunii din perioada nazistă a lui Quisling.

Aici e filonul traumei transgeneraționale, tot mai des tratate de ficțiune, pe care ma întâlnit-o în Pitulicea, în Cei opt munți, în Corrections sau în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau chiar în Father, Mother, Sister Brother. Durerea unui părinte îl modelează pe copil, care ajuns părinte la rându-i, o transmite sub o altă formă propriilor odrasle.

Una dintre fiice este actriță de teatru, iar raporturile dintre ea și ilustrul tată din același domeniu au aceeași tensiune dintre Liv Ulmann și Ingrid Bergman din Sonata de toamnă a lui Ingmar Bergman, comparațiile dintre Sentimental Value și opera marelui cineast suedez fiind inevitabile.

Și mai sunt de adăugat durerile facerii unui film, cu zbaterile organizatorice și de găsire a actorilor și a drumului acestora către cheia înțelegerii rolurilor (aici e bucată în care Ella Fanning are propria-i cruce de dus). Dacă e să găsim o altă ipostază a acestei lupte nevăzute pentru noi, spectatorii, avem La nuit americaine a lui Francois Truffaut.

Vedeți cât am avut de scris până acum numai ca să redau în cuvinte trama narativă din Sentimental Value?

E limpede cât de complexă este această peliculă.

Prețul acestei complexități este că totul decurge ingmarbergmanian de lent, așa cum se cuvine unui film european.

Cine se poate înhăma la a vedea ceva care nu solicită simțurile, ci atenția, emoția și compasiunea, va fi răsplătit cu o suită de mici catharsisuri, materializate sub forma unor interpretări excepționale.

Stellan Skarsgard e deja cotat ca favorit la Oscarul pentru rol secundar, ajutat fiind și de statura de actor vetaran, care își găsește aici o culminare a unei cariere ilustre. Îl regăsim pe tiranul Harkonnen, dar și pe un om ajuns la senectute, vulnerabil și apăsat de propria incapacitate de a regăsi drumul către cele mai importante creații ale sale – propriile fiice.

Dintre acestea, Renate Reinsve beneficiază de mai multe nuanțe și de scene mai complicate (secvența tracului de scenă de la început e fenomenală) și va fi figura sigur la secțiunea actriță în rol principal, dar ar fi o mare nedreptate să nu vedem reunoaștere și pentru sora ei din film, Inga Ibsdotter Lilleaas.

Împărtășesc destule momente pe ecran, dar există unul spre deznodământ care vă va umezi ochii cu siguranță.

Sentimental Value nu are doar valoare sentimentală.

Are valoare pură.

Care merită răsplătită exact cum solicita Stellan Skarsgard când i-a fost înmânat Globul de Aur.

Alături de alții, în întunericul magic al sălii de cinema.

Părinți … Copii (Perspective literare)

By Iulian in Carti 0 Comment

Ca o continuare a explorării relațiilor problematice dintre părinți și copii, ilustrate de filmul lui Jim Jarmusch, Father Mother Sister Brother, vin și două romane, care, deși din arii culturale diferite, spun aceeași eternă poveste a dihotomiei a înstrăinării și afecțiunii dintre generații.

Unul se intitulează The Corrections, este plasat în America la începutul decadei 2000 și îl are drept autor pe Jonathan Franzen.

Celălalt are titlul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, se întinde într-un mediul rural al României comuniste și este scris de Marta Petreu.

În ambele, o căsnicie disfuncțională a părinților are efecte profunde (și dăunătoare) asupra copiilor, care, ajunși la maturitate, au de înfruntat devianțe de tot felul.

Ce este interesant pentru cititorul român de vârstă medie este cum se regăsește în trăirile din ambele cărți.

Bunicii și părinții noștri provin, în mare parte, de la satele supuse colectivizării și privațiunilor din perioada așa-zis socialistă, având de dus și povara unor mentalități apăsat patriarhale, care s-au mai estompat treptat după, dar rămân încă active în rândul unui segment considerabil de populație.

Pe de altă parte, dramele din Occident, cu falia crescând dintre generații, ne-au cuprins treptat și pe noi, iar aici frescă amplă psihologică a lui Franzen devine tot mai aplicabilă.

Deși funcționează foarte bine în tandem, există o diferență stilistică demnă de meționat între cele două romane.

Americanul echilibrează tragedia (degenerarea facultăților mintale ale tatălui e la fel de sfâșietoarea precum a unui Anthony Hopkins sau Victor Rebengiuc) cu umor și multă înțelegere față de scăderile umane ale tuturor personajelor.

Românca, în schimb, face din suferință un obiectiv. Cam trei sferturi din carte este reușită literar și funcționează impecabil emoțional, însă, în ultima pătrime, pare ca devine deja un fel de voluptate gratuită a pătimirii.

Poate că noi, românii, încă nu știm să facem pace cu trecutul și cu ceea ce este numit modern ”traumă transgenerațională”.

Învățăm treptat, însă, că n-avem încotro.

Pentru că toți suntem supuși poeziei de mai jos, pe care o reiau, după ce a fost cheia înțelegerii multor cărți științifice despre aporia asta relațională:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Traume și poezie

By Iulian in Carti 0 Comment

În peisajul psihologiei contemporane, un loc important îl ocupă conceptul de ”traumă transgenerațională”, mai pe șleau modul cum suferința părinților se transmite în felurite chipuri copiilor, pentru ca aceștia, la rându-le, să aibă șanse mari să prezinte tulburări de personalitate care le vor influența atitudinea parentală.

Această traumă transgenerațională este foarte sugestiv ilustrată de Anne Enright în Pitulicea.

În primul rând, merită menționat că romanul nu este unul didactic, autoarea nu-i o Lisa Genova cu obiective pedagogice precise.

Pentru a ne vădi conceptul, sunt construite personaje complexe și disfuncționale.

Fiica, Nell, prinsă într-o relație obsesivă cu un tip care o umilește.

Mama, Carmen, caracterizată de puternice porniri antisociale.

Bunicul, Phil, un capricios și ipocrit poet, relativ faimos, mai puțin reliefat, dar suficient cât linia karmică a suferinței să nu se întrerupă.

Luate separat, personajele nu sunt agreabile, dar, îmbinându-le ca pe un puzzle, rezultă o invitație la compasiune în dezaprobare și înțelegere în respingere.

E o mare realizare umană și literară din partea lui Anne Enright să configurezi o lecție fără să o bagi pe gât cititorului.

O altă realizare care merită scoasă în față este cea a traducătoarei Iulia Gorzo.

Proza abundă în fragmente lirice și e infuzată cu elemente culturale irlandeze, insula de-a pururi verde unde persistă simultan credințe precreștine, fervoare religioasă și o apetență pentru natura fluidă a realității pe care o numim îndeobște basm.

Sufletul irlandez apăsat de trecut se deschide astfel și în fața cititorilor români, căci și ei au de înfruntat trauma transgenerațională.

Dacă n-o putem opri de tot, măcar să lăsăm literatura să îi atenueze simptomele.