L-am văzut pe Ilie Gheorghe în ultima sa reprezentație în Iona, mai profund ca niciodată când a rostit această replică:
Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
Am văzut lumina unei dimineți sticloase de decembrie pătrunzând prin vitraliile lui Marc Chagall din Catedrala din Reims.
L-am văzut pe Lionel Messi alergând patruzeci de metri pentru a recupera, printr-o alunecare impecabilă, o minge pe care tot el o pierduse. Într-un meci amical.
Am văzut cum cântă sferele sub cupola Haghiei Sophia.
Am văzut-o pe Cristina Neagu aruncând la poartă atât de tare, încât, după ce mingea a atins transversala porții adverse, s-a întors aproape de poarta propriei echipe.
Am văzut Turnul din Pisa ițindu-se din spatele Catedralei din Piazza dei Miracoli.
L-am văzând pe Emil Boroghină cu un carnețel, dând telefon după telefon, ca să obțină bănuți pentru Festivalul Shakespeare.
Am văzut cât simț cinematografic a pus Giotto în Sărutul lui Iuda din Capela Scrovegni.
L-am văzut pe Jean-Michel Jarre dezlănțuit în magia sintetizatoarelor.
Am văzut cum Atomiumul te poartă în viitor, deși e din trecut.
Am văzut-o pe Iga Swiatek deplasându-se pe zgură cu grația și ușurința unei antilope.
Am văzut mândria cuceritorului afișată în Călărețul de la Madara.
L-am văzut pe Victor Rebengiuc înfăptuind un miracol în Tatăl de Florin Zeller și în regia lui Cristi Juncu.
Un om bătrân de 90 de ani ține minte perfect replicile rolului unui bătrân care pierde treptat contactul cu realitatea.
Iar fiecare dintre aceste replici este însoțită de o grimasă sau de o reacție infinitezimal potrivite.
La final, am văzut în public oameni cu lacrimi în ochi.
Cine se uita la mine atunci vedea, probabil, același lucru.
Acestea sunt monumentele pe care le-am văzut.
