Există Oscaruri care vin ca o încununare a unei cariere ilustre.

Există Oscaruri care vin ca urmare a unei prestații astrale singulare.

Și mai există și Oscaruri care se pot încadra în ambele de mai sus.

Al lui Julianne Moore din Still Alice poate primi această rară distincție.

O actriță de un imens talent, care ne oferise până la acest film nenumărate roluri memorabile (precum cele din Boogie Nights, The Hours sau, mai ales, Far from Heaven), dar care aici are o interpretare dincolo de sublim.

O profesoară universitară de lingvistică are mici pierderi de memorie, iar când se hotărăște să consulte un specialist, descoperă că are o formă de Alzheimer care contrazice vârsta.

Trama narativă este cumva episodică și trasează declinul cognitiv al protagonistei, precum și dilemele emoționale la care sunt supuși cei apropiați.

Remarcabil este cum regizorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland, care semnează și scenariul adaptat după cartea Lisei Genova, reușesc să nu transforme pelicula într-un supliciu emoțional pentru spectatori, așa cum strălucit procedează Michael Haneke în Amour.

Still Alice este o tragedie în esență, are multe momente care dor, dar oferă și doze consistente de compasiune și chiar umor.

Și, bineînțeles, interpretări de la bune în sus.

Spuneam la început că Oscarul lui Julianne Moore are greutate dublă, iar dacă e să aleg ceva din noianul de reacții care o însoțesc în această descindere graduală în iadul pierderii de sine, atunci o să mă opresc asupra expresiei figurii ei.

Luminoasă la început, emanând o încredere vecină cu mândria, ajunge spre finalul filmului să fie acel ansamblu imobil și tulbure de trăsături prin care îi recunoaștem rapid pe aceia cu vădite probleme mintale.

Nu cred că doar machiajul i-a conferit această aură de deficiență, trebuie să fi fost și o manifestare a cufundării sale în acest rol cumplit.

Distribuția care o înconjoară, în frunte cu un Alec Baldwin de dinainte de a-l fi lovit năcazul, răspunde adecvat interpretativ la povara care se desfășoară sub ochii lor.

Însă, cele mai puternice și în același intime scene sunt cele care le au în prim-plan pe Julianne Moore și Kristen Stewart.

Așa mi s-a născut în cap o ipoteză care o contrazice, fără a o exclude complet, pe aceea pe care o avansam în Spencer.

Poate că totuși reptilienii n-au răpit-o pe tipa din Twilight și au pus în loc o creatură care chiar știe să joace.

Poate că în extraordinara întruchipare a lui Lady Di, n-a făcut să pună decât ecouri a ce deprins stând în preajma unei actrițe extraordinare precum Julianne Moore.

Iar aceasta este o lecție pe care o putem aplica la Still Alice și la orice situație în care o persoană e lovită de cumplita maladie Alzheimer.

Nu suntem doar ce ne amintim, ci și fărâma din noi, de compasiune, solidaritate și dragoste pe care am sădit-o în cei din jur.