Prostii de la și pentru oameni deștepți

Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.

Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.

Geopolitic, stăm rău.

Intelectual, stăm rău.

Moral, stăm rău.

Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.

Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.

Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.

Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.

Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.

Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.

Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:

Se supără cei proști de-o glumă bună.

Iar cei inteligenți de una rea.

Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,

Tu fii prudent și nu te supăra.

Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.

Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.

Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.

Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.

A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.

În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.

Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?

În linii mari, da.

În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):

Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină

iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare

urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită

atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat

(Gellu Naum, Aproape de aproape)

Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.

Pledoarie în 25 de puncte pentru The Phantom Menace

Star Wars – Episode I: The Phantom Menace este filmul meu preferat din această saga.

Na, am spus-o.

Am spus-o și nu mi-e deloc rușine cu asta.

Producția care pentru unii a reprezentat o ofensă pentru mine a fost ca poartă care s-a deschis larg către un univers care m-a ținut captiv de atunci și până acum (pregătesc un articol despre un superb joc, țineți aproape).

Motivul pentru care The Phantom Menace are întâietate, chiar și față de trilogia mai veche de legendă, este simplu – pe acesta l-am văzut primul și chiar când a fost lansat în cinematografe.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri intensitatea senzațiilor catalizate de zborurile spațiale, încleștările de săbii laser și arhitecturile grandioase pe care filmul se perindă prin fața ta.

Știam personajele și momentele-cheie ale poveștilor cele dinainte (sau ulterioare, după cum priviți), însă totul s-a șters din mintea mea în întunericul magic al sălii de cinema și epopeea a început pentru mine practic atunci.

Așa că, acum, la un sfert de veac de la apariția, mă lansez într-o pledoarie în 25 de puncte despre necesitatea ca The Phantom Menace să fie eliberat de eticheta de ”dezamăgire” și repus pe piedestalul care i se cuvine.

1. Tandemul maestru-ucenic inegalabil dintre maiestuosul Gui-Gon Jinn (Liam Neeson) și impetuosul și ușor arogantul Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor).

2. Darth Maul (Ray Park, veritabil expert în arte marțiale) care, prin tot ce face în film, e înfricoșător și fascinant, bașca sabia lui unică și irepetabilă.

3. Coloana sonoră a lui John Williams, în frunte cu bijuteria Duel of the Fates, care are o intensitate titanică și un crescendo nemaipomenit.

4. Jar Jar Binks, personajul care, singur, a adunat atâta aversiune a fanilor habotnici ai vechii trilogii, încât i-a dăunat celui care i-a împrumutat vocea (Ahmed Bes); dezbărați-vă de prejudecăți și veți descoperi un personaj memorabil, cu un limbaj haios și un comic corporal demn de Buster Keaton. Unde mai pui că există acele scenarii neoficiale despre rolul pe care George Lucas i-l atribuise inițial, dar pe care l-a abandonat din cauza gurii cât o șură a lumii.

5. Primul dialog dintre Jar Jar Binks și Guin-Gon (I speak./ The ability to speak does not make you intelligent.), aviz omenirii întregi.

6. Natalie Portman drept regina Amidala, cu costumele ei care îmbină carnavalescul venețian cu opulența niponă.

7. Puștanul Anakin Skywalker (Jake Lloyd), simpatic foc, semn că toți maleficii au fost copii odată.

8. Aparițiile fugare ale lui Darth Sidious.

9. Demagogia subtilă a senatorului Palpatine (subtil jucat de Ian McDiarmid); da, știu că numele vă pare funest de cunoscut și da, ordinea argumentelor e deliberată.

10. Cursa subacvatică și ilustrarea unui proverb celebru.

11. Androizii Federației, atât cei slăbănogi și numai buni de tăiat cu sabia laser, cât și cei rostogolitori și afurisiți.

12. Prima întâlnire de pe Tatooine dintre R2-D2 și C-3PO, poate cea mai frumoasă expresie a solidarității robotice din toată istoria fictivului.

13. Senzaționala întrecere de viteză hipersonică de pe Tatooine, care se inspiră, dar și omagiază pe cea de legendă din Ben-Hur.

14. Personajul pitoresc și foarte incorect politic al Watto (cu vocea lui Andy Secombe).

15. Dezbaterile Senatului de pe Coruscant.

16. Zguduielile băloase ale fălcilor lui Boss Nass.

17. Yoda (cu vocea aceluiași Frank Oz) ca șef al Consiliului Jedi, secondat de Mace Windu, adică nimeni altul decât the BMF Samuel L. Jackson în persoană (dacă nu știți ce e BMF, întoarceți-vă la sursă, adică la Pulp Fiction).

18. Padme arătându-se Gunganilor.

19. Secvența luptelor îngemănate dinspre final, având ca fundal sonor Duel of the Fates (vezi mai sus).

20. Între aceste lupte, duelul dintre Gui-Gon și Obi-Wan, de o parte, și Darth Maul, de cealaltă, cea mai tare scenă cu săbii laser din tot universul Star Wars (afirm asta sus și tare, puteți să veniți să mă provocați la trântă dreaptă și nu dau înapoi).

21. Acel moment de întrerupere din timpul duelului.

22. Obi-Wan îl înfruntă pe Yoda, iar acesta e nevoit să cedeze.

23. Liniile narative deschise de micile interacțiuni de la înmormântare (nu spun mai multe, poate or fi aici năpăstuiți care n-au văzut filmul), precum și de montajul meșteșugit.

24. Entuziasmul sărbătorii din final.

25. Faptul că am văzut acest film de mai multe ori, de fiecare dată cu alți prieteni, inclusiv cu cea mai dedicată starwarsiană pe care o știu, sora mea.

P.S. Am evitat în mod deliberat să amintesc de ”midicloriene”, e singurul lucru pe care nu pot să-l scuz din The Phantom Menace.

Si-inca unu’ mic

Taken e un fel de Man on Fire, mai putin poetic, mai putin macabru si mai conventional. Pentru cei care l-au vazut, ar trebui sa ma opresc aici, pentru ca ar sti tot ce e de stiut; pentru restul voi detalia. Liam Neeson face aceeasi treaba ca si Denzel Washington, adica rolul de om care are de recuperat pe cineva drag si isi pune toate resursele intelectuale si fizice la bataie. In cazul de fata e vorba de fiica un pic neascultatoare, care pleaca de nebuna prin Europa si e inhatata de niste traficanti de carne vie albanezi. De remarcat (din nou!!!) cum producatorii americani se adapteaza realitatilor contemporane. Ceea ce nu stiu insa raii e ca omul nostru a fost un agent/spion/asasin dat naibii la viata lui…

Pana la jumatate, filmul are cateva faze destepte, ceva de genul ”de tinut minte pentru eventualitatea foarte improbabila cand ma voi afla intr-o situatie similara”, dupa aceea urmeaza un carnagiu sporit, din ce in ce mai incalcit, nerealist si conventional. Liam Neeson e suficient de carismatic sa dea efect scenelor inteligente, la cele de actiune l-au dublat decent, asa ca filmul curge, fara plictiseala, dar si fara emotii.

Eu tot ma mir cum nu reusesc oamenii astia care fac filme sa inteleaga faptul ca eu, ca privitor, vreau sa vad cum cineva se descurca ori numai cu mintea, gen Spy Game, ori numai cu pistolul, gen Die Hard. Nu poti sa mi le trantesti pe toate fara sa imi starnesti un ”Haida de!”.

Pur si simplu superb

Dragoste si suferinta, dragoste din nimic, dragoste dincolo de sex, dragoste neimpartasita. dragoste si incurcaturi, dragoste pe dos, dragoste fara bariere, pur si simplu dragoste.

Bill Nighy, Colin Firth, Liam Neeson, Emma Thompson, Keira Knightly, Hugh Grant, Alan Rickman, Rodrigo Santoro, Billy Bob Thornton, Mr. Bean si un regizor+scenarist cu mintea in tjjjj de mii de directii – Richard Curtis.

Asta e Love actually, care n-are niciun scop metafizic decat acela de a te face sa te simti bine.

Nu e cel mai bun film facut vreodata, dar e cel mai apropiat de perfectiune.

Pur si simplu, vedeti-l!