Pledoarie în 25 de puncte pentru The Phantom Menace

By Iulian in Filme 0 Comment

Star Wars – Episode I: The Phantom Menace este filmul meu preferat din această saga.

Na, am spus-o.

Am spus-o și nu mi-e deloc rușine cu asta.

Producția care pentru unii a reprezentat o ofensă pentru mine a fost ca poartă care s-a deschis larg către un univers care m-a ținut captiv de atunci și până acum (pregătesc un articol despre un superb joc, țineți aproape).

Motivul pentru care The Phantom Menace are întâietate, chiar și față de trilogia mai veche de legendă, este simplu – pe acesta l-am văzut primul și chiar când a fost lansat în cinematografe.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri intensitatea senzațiilor catalizate de zborurile spațiale, încleștările de săbii laser și arhitecturile grandioase pe care filmul se perindă prin fața ta.

Știam personajele și momentele-cheie ale poveștilor cele dinainte (sau ulterioare, după cum priviți), însă totul s-a șters din mintea mea în întunericul magic al sălii de cinema și epopeea a început pentru mine practic atunci.

Așa că, acum, la un sfert de veac de la apariția, mă lansez într-o pledoarie în 25 de puncte despre necesitatea ca The Phantom Menace să fie eliberat de eticheta de ”dezamăgire” și repus pe piedestalul care i se cuvine.

1. Tandemul maestru-ucenic inegalabil dintre maiestuosul Gui-Gon Jinn (Liam Neeson) și impetuosul și ușor arogantul Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor).

2. Darth Maul (Ray Park, veritabil expert în arte marțiale) care, prin tot ce face în film, e înfricoșător și fascinant, bașca sabia lui unică și irepetabilă.

3. Coloana sonoră a lui John Williams, în frunte cu bijuteria Duel of the Fates, care are o intensitate titanică și un crescendo nemaipomenit.

4. Jar Jar Binks, personajul care, singur, a adunat atâta aversiune a fanilor habotnici ai vechii trilogii, încât i-a dăunat celui care i-a împrumutat vocea (Ahmed Bes); dezbărați-vă de prejudecăți și veți descoperi un personaj memorabil, cu un limbaj haios și un comic corporal demn de Buster Keaton. Unde mai pui că există acele scenarii neoficiale despre rolul pe care George Lucas i-l atribuise inițial, dar pe care l-a abandonat din cauza gurii cât o șură a lumii.

5. Primul dialog dintre Jar Jar Binks și Guin-Gon (I speak./ The ability to speak does not make you intelligent.), aviz omenirii întregi.

6. Natalie Portman drept regina Amidala, cu costumele ei care îmbină carnavalescul venețian cu opulența niponă.

7. Puștanul Anakin Skywalker (Jake Lloyd), simpatic foc, semn că toți maleficii au fost copii odată.

8. Aparițiile fugare ale lui Darth Sidious.

9. Demagogia subtilă a senatorului Palpatine (subtil jucat de Ian McDiarmid); da, știu că numele vă pare funest de cunoscut și da, ordinea argumentelor e deliberată.

10. Cursa subacvatică și ilustrarea unui proverb celebru.

11. Androizii Federației, atât cei slăbănogi și numai buni de tăiat cu sabia laser, cât și cei rostogolitori și afurisiți.

12. Prima întâlnire de pe Tatooine dintre R2-D2 și C-3PO, poate cea mai frumoasă expresie a solidarității robotice din toată istoria fictivului.

13. Senzaționala întrecere de viteză hipersonică de pe Tatooine, care se inspiră, dar și omagiază pe cea de legendă din Ben-Hur.

14. Personajul pitoresc și foarte incorect politic al Watto (cu vocea lui Andy Secombe).

15. Dezbaterile Senatului de pe Coruscant.

16. Zguduielile băloase ale fălcilor lui Boss Nass.

17. Yoda (cu vocea aceluiași Frank Oz) ca șef al Consiliului Jedi, secondat de Mace Windu, adică nimeni altul decât the BMF Samuel L. Jackson în persoană (dacă nu știți ce e BMF, întoarceți-vă la sursă, adică la Pulp Fiction).

18. Padme arătându-se Gunganilor.

19. Secvența luptelor îngemănate dinspre final, având ca fundal sonor Duel of the Fates (vezi mai sus).

20. Între aceste lupte, duelul dintre Gui-Gon și Obi-Wan, de o parte, și Darth Maul, de cealaltă, cea mai tare scenă cu săbii laser din tot universul Star Wars (afirm asta sus și tare, puteți să veniți să mă provocați la trântă dreaptă și nu dau înapoi).

21. Acel moment de întrerupere din timpul duelului.

22. Obi-Wan îl înfruntă pe Yoda, iar acesta e nevoit să cedeze.

23. Liniile narative deschise de micile interacțiuni de la înmormântare (nu spun mai multe, poate or fi aici năpăstuiți care n-au văzut filmul), precum și de montajul meșteșugit.

24. Entuziasmul sărbătorii din final.

25. Faptul că am văzut acest film de mai multe ori, de fiecare dată cu alți prieteni, inclusiv cu cea mai dedicată starwarsiană pe care o știu, sora mea.

P.S. Am evitat în mod deliberat să amintesc de ”midicloriene”, e singurul lucru pe care nu pot să-l scuz din The Phantom Menace.

Forța e cu voi, Filarmonica Oltenia!

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

… către care tânjești, pe care le admiri, dar care se risipesc când te întorci la realitatea ternă.

După formula muzicală clasică a Studiourilor 20th Century Fox, arhicunoscută, dar la care am reacționat pavlovian, a urmat Star Wars.

Iar încă de la primele acorduri, am simțit organic cum pieptul mi se umflă de fericire, cum Forța mă invadează și intru în hiperspațiu, așa cum minunat l-a redat colegul Daniel în imaginea de mai jos.

Nu știu dacă a fost la fel de neîndemânatic precum Jar Jar Binks sau are compoziție mare de midicloriene în sânge, dar exact asta a fost senzația.

Din suita Star Wars a lui John Williams n-a lipsit impunătorul Marș Imperial, atât de reușit, încât ‘mnealui a ținut să declare următoarele.

Programul acestui concert dedicat exclusiv coloanelor sonore de filme a avut o varietate mai ceva decât Mos Eisley Cantina.

Am pătruns pe tărâmul inegalabilei fantezii a animațiilor de la Studiourilor Ghibli, cu Merry Go Round of Life a lui Joe Hisaishi din Howl’s Moving Castle. O compoziție atât veselă, cât și nostalgică. Și nu cred că am fost singurul care a fost păcăliți de acea deliberată eroare auditivă dinspre final. Spiritul jucăuș și ușor iconoclast al desenelor lui Hayao Miyazaki și-a găsit astfel desăvârșitul echivalent muzical.

N-a lipsit genericul ultra-mega-giga-longevivului serial Tânăr și neliniștit, din care eu, unul, am văzut vreo o sută de episoade, răstimp în care niște personaje s-au mutat dintr-o cameră în alta, apoi m-am lăsat. Unele doamne din public mi-au mărturisit că au trăit o vie emoție ascultând această bucată muzicală. Așa sunt damele, mai simțitoare.

Am bâțâit din cap la versiunea instrumentală la The Time of My Life din Dirty Dancing și am avut prilejul să constat cât de complexă și dramatică a fost coloana sonoră a filmului Mihai Viteazul, compusă de Tiberiu Olah. Mărturisesc că, în decursul peliculei, captivat de vastele mișcări de trupe sergiunicolaesciene și copleșit de prezența scenică a lui Amza Pellea, nu remarcasem cu atâta acuitate tot acest ansamblu de sunete fie stridente, fie evocatoare.

Și, ajuns aici, îmi declar intermediar încântarea despre aceste concert cu muzică de film al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova:

Asta-i pohta ce-am pohtit și împlinitu-mi-s-a după pârdalnica dorința a sufletului!

Dar, stați, asta n-a fost tot.

Pentru că norii de deasupra acestei instituții muzicale craiovene nu s-au risipit încă, merită menționat că minunatele creații ale lui Ennio Morricone din Cinema Paradiso (ce scenă de final are filmul ăsta!) sau Once Upon a Time in the West nu s-ar fi putut dezvălui publicului în toată splendoarea lor, dacă orchestra simfonică nu ar fi beneficiat și de participarea Coralei Academice (îndrumate pentru acest concert de Bogdan Botezatu).

Fapt care s-a aplicat și suitei din Titanic. Oricâte beteșuguri ar avea această monumentală producție a lui James Cameron, un lucru nu i se poate imputa – că nu are un fundal sonor care te leagănă pe valurile oceanului tristeții și amintirilor care ne însoțesc până în ultimele momente.

Dacă Star Wars era capul de afiș din punct de vedere al grandorii și covârșitoarei influențe asupra mentalului nostru colectiv, tema muzicală emblematică din The Pirates of the Carribean era cea mai așteptată.

Argumentul e acel entuziasm de care am fost animată întreaga sală, de capetele care se mișcau odată cu muzica, picioarele care băteau ușor în podea sau mâinile care urmau acordurile acestei irezistibile creații a lui Klaus Badelt.

N-a fost doar audiție, ci un iureș rocambolesc în care l-am urmat pe Captain Jack Sparrow în isprăvile-i picarești, începând cu acea fabuloasă intrare pe care și-o face în cinematografie și în inimile noastre.

Nu e de mirare că și ‘mnealui a avut ceva de spus.

Lipsește cineva din toată povestea asta, nu?

Cine a condus al acestei epopei muzicale?

Nu am cum, pur și simplu nu am cum, dat fiind contextul filmic, să nu îl asemuiesc pe dirijorul Eduard Dambrowski cu Harry Potter.

Înfățișarea, bagheta, pasiunea.

Finalul ne-a condus înapoi la John Williams și la Indiana Jones.

Eram pe scaun, dar am călătorit pe harta lumii, reale și imaginare, am adunat comori și amintiri de neșters.

Ce aventură e muzica!

Ce aventură e cinematografia!

Ce aventură e viața!

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de fratele Jedi Daniel Botea.

Nu e Spielberg, dar e ce trebuie

By Iulian in Filme 0 Comment

Steven Spielberg ne-a făcut trei filme Indiana Jones de excepție, precum și unul nasol, care mi-a dezvăluit ce posibilități creative am cu blogul ăsta.

Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.

Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.

Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.

Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.

Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.

Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.

Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?

Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.

Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.

Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.

Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.

Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.

E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.