Copilăriile tulburi se recunosc între ele

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.

Nu trageti in autor!

Doua pitipoance la telefon, discuta despre Shoot’Em Up!:

– Alo!

– Alo, ce faci, tu?

– Ce sa fac, ma epilam.

– A, da, asa repede?!

– Da, fa, ca trebuie sa fiu sucara (a se citi shukara – n. n.) pentru Bahoi al meu. Tu ce faci?

– Ete, toma’ m-am intors de la film.

– Misto. Cu cine ai fost, cu Gionny?

– Nu, cu unu’ Canoe.

– Canoe!? Nu-l stiu.

– N-ai de unde, ca toma’ a iesit de la parnaie.

– Aha. Si ce vazusi?

– Pe Rita cu noul ei gagic, pe Karla singura, imagineaza-ti, si comandoul ala de fufe, Mimi, Vivi si Fifi.

– Karla, singura, ciudat. Ce facea pe-acolo?

– Nu stiu, da’ a vorbit tot timpul la telefon. Are un Motorola nou cu cristale Swarovski, scarba!

– Cu ai putut tu, fa, sa ii vezi telefonul? Nu era intuneric?

– Ba da, da’ de cum am intrat si am vazut-o m-am asezat special in spatele ei; cand a vazut ce barbat am cu mine, s-a facut ca nu ma cunoaste, zdreanta!

– Cum arata noul tovaras al Ritei?

– E inalt, tras de fiare, bun ca animal. Nu stiu de intelect. Ha ha haha!

– Ha ha ha!

– Fa, da’ tu nu imi spusesi ce film vazusi!

– E unul cu frumosu’ ala, cum ii zice? Clive Owen, care o salveaza pe una bortoasa, o ajuta sa nasca, apoi aia moare si dup-aia apara plodul de toti care vor sa il omoare si se combina cu una buna, cu accent de italianca cam cum aveai tu dupa ce-ai fost plecata cu „bursa”…

– Merita sa-l iau de pe net?

– Mda, are niste faze interesante de actiune, dar prea scarboase pentru gustul meu. Stii ca sunt mai romantica din fire.

– Da, mi-aduc aminte cum plangeai ca proasta la Titanic, de se uita toata sala la tine.

– Da, fa, sa stii ca n-am mai iesit si noi de mult, cum faceam pe vremuri. Mergem la disco saptamana asta?

– Stai sa vad daca pleaca al meu la combinatii. Daca da, mergem.

_ Ok, ma anunti tu.

– Te pupicesc!

– Si eu, pa.