Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.