Fundațiile monumentului (Vivien Leigh)

Mă încument să dau un pronostic:

În ochii posterității, Vivien Leigh e 70% Scarlett O’Hara și 30% Blanche DuBois.

Nimic nefiresc, sunt două roluri colosale, iar cel din din Gone wih the Wind transcende simpla istoria a cinematografiei și e deja legendă.

Însă, încă din timpul vieții, actrița declara că rolul ei preferat este cel din Waterloo Bridge.

Ceea ce poate părea o anomalie, însă e perfect explicabil.

Filmul are o idee și o desfășurare care i-au prilejuit lui Leigh un viraj de reacții emoționale și interpretative comparabil cu al lui Hillary Swank în Million Dollar Baby.

În timpul Primului Război Mondial, o balerină și un ofițer se găsesc pe numitul pod exact când se dă o alarmă aeriană și, regăsindu-se în adăpost, sunt atinși de lunetistul cupidonian.

Afecțiunea e mare, e reciprocă și se soldează cu o căsătorie intempestivă, umbrită de faptul că el trebuie să plece pe front imediat.

La scurt timp, taman când e pe punctul să o cunoască pe mama soacră, soția vede o știre care îi dă de înțeles că bărbatul ei a murit în decursul uneia dintre băile de sânge numite bătălii din prima conflagrație mondială.

Rămasă singură și șomeră, e nevoită să practice cea mai veche meserie din lume.

Apoi, are o loc lovitura de teatru care schimbă lucrurile și conduce povestea spre tragicul ei deznodământ.

Waterloo Bridge e realizat în 1940, când simpla enunțare a cuvântului ”prostituție” era de neconceput, așa că unora toate eforturile scenariului de a-l ocoli și de a rămâne elocvent ar părea desuete.

Însă tocmai această exprimare eliptică potențează eficacitatea dramei, precum și superba interpretare a lui Vivien Leigh.

Duioasă și grațioasă la început, protagonista e un munte de durere ascunsă spre final, iar toate acestea sunt redate cu impecabilă finețe de Leigh.

Însă, dacă e să aleg un moment prin care locul ei în Panteonul celei de-a șaptea arte e dăltuit pe vecie, acela este secvența când se amestecă în noianul de soldați coborâți din tren, pentru a-și racola clienții.

Transformarea fizionomiei e cel puțin la fel de glorioasă și are același impact precum mersul știți-voi-cui de la finalul din The Usual Suspects (cine știe, știe, cine nu, să facă bine să afle).

Retrospectiv, am fi tentați să vedem în acea metamorfoză semnele concupiscenței maladive de mai târziu, dar poate că e doar o raționalizare, defect perpetuu al naturii umane.

Cert este că Vivien Leigh a fost, este și va rămâne o mare actriță.

Deși ea este ca un astru care strălucește în noapte cețoasă a Londrei, restul distribuției are propriile licăriri inspirate. Robert Taylor e la fel de arătos ca în Ivanhoe sau Quo Vadis, dar mai nuanțat, cu toate limitele-i interpretative (și el spunea că acest film este preferatul lui din câte a făcut), Virginia Field e o prietenă devotată, iar pitoreasca Maria Ouspenskaya e afurisită rău, cu accentul ei slav cu tot.

Pelicula este regizată de Mervyn Leroy cu mult meșteșug, dar și cu multă sensibilitate și are atâtea momente deosebite (învăluite de muzica superba a lui Herbert Stothart, căruia îi datorăm și The Wizard of Oz), încât parcă nici nu-ți vine să o cataloghezi drept o tragedie.

E pur și simplu ceva frumos.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.