Am văzut Elvis și I’m all shook up

Ce este Elvis pentru noi?

Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.

Era Elvis.

Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.

Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:

Wiiiiiseeee men say,

Only foooools ruuuush in,

But I can’t help…

Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.

Am avut inspirația să continui imediat:

… falling in love with you!

Ne-a fost drag amândurora.

Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.

Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.

Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.

Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.

Acesta este Elvis pentru noi.

Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.

Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.

Cum procedezi?

De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?

Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.

Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.

Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.

Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.

Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.

Pe melomani, pentru că nu e discografie.

Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.

Pe mine.

A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.

Ba nu, să te apuce tremuriciul.

Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.

Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.

Cu toată răspunderea, vă spun:

Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.

Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.

Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.

Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.

Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.

Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.

Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.

Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.

Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.

Atunci, la film.

Și întotdeauna.

Pentru că…

We’re caught in a trap

I can’t walk out

Because I love you too much, baby!

Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.

DJ Iulius cugeta asupra existentei

Primele dati cand am vazut melodia asta mi s-a parut o ciudatenie. Si tocmai de asta am continuat sa o urmaresc, atras inexorabil de intelepciunea haioasa pe care o degaja.

Ceva, insa, m-a patruns inca de la inceput si, odata cu trecerea timpului, imi pare din ce in ce mai mult a fi unul dintre adevarurile vietii: Get to know your parents, you’ll never know when they are gone for good.

Daca ati pierdut pe cineva drag pana acum, veti intelege, asa cum am inteles si eu.