Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Am văzut Elvis și I’m all shook up

Ce este Elvis pentru noi?

Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.

Era Elvis.

Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.

Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:

Wiiiiiseeee men say,

Only foooools ruuuush in,

But I can’t help…

Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.

Am avut inspirația să continui imediat:

… falling in love with you!

Ne-a fost drag amândurora.

Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.

Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.

Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.

Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.

Acesta este Elvis pentru noi.

Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.

Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.

Cum procedezi?

De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?

Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.

Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.

Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.

Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.

Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.

Pe melomani, pentru că nu e discografie.

Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.

Pe mine.

A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.

Ba nu, să te apuce tremuriciul.

Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.

Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.

Cu toată răspunderea, vă spun:

Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.

Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.

Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.

Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.

Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.

Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.

Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.

Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.

Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.

Atunci, la film.

Și întotdeauna.

Pentru că…

We’re caught in a trap

I can’t walk out

Because I love you too much, baby!