Schimb de roți, de cadre, de replici

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintru început, merită menționat că nu mă interesează Formula 1.

M-am uitat la câteva curse când eram mic, când aveam timp să privesc și ”Procesul etapei” sau chiar câte o ediție de ”Suprize, surprize”.

Așa că nu se pune.

Ca urmare, un film precum F1 nu ar fi trebuit să mă intereseze.

Însă nu numai că nu e așa, dar mi-a și plăcut foarte mult.

Citisem undeva înainte de a-l vedea că urmează același tipar precum Top Gun: Maverick și că are aceleași calități.

O părere la care ader întru totul.

Hollywoodul e încă liber să experimenteze, să atace chestiuni sociale și să împingă limitele esteticului cinematografic, pentru că este susținut de niște atlanți precum Tom Cruise acolo sau Brad Pitt și Javier Bardem aici, toți în niște pelicule făcute ca de manual de profesioniști desăvârșiți.

F1 este, într-adevăr, fără cusur în tot ce înseamnă realizare.

Regizorul Joseph Kosinski strunește totul cu experiența unui Yehudi Menuhin care dirijeaza a nu știu câta oară o simfonie de Beethoven, tot el contribuie, alături de Ehren Kruger, la schimburile de replici la fel de alerte precum cele de roți, montajul secvențelor de întreceri motorizate e candidat la Oscaruri de-acum, iar lui Hans Zimmer îi iese o coloană sonoră antrenantă ca asta și în somn.

Și ce ar fi un film fără actori?

Iar F1 îi are și îi folosește cum le șade mai bine.

Îi avem pe Kerry Condom și accentul ei irlandez adorabil, pe juvetele Damson Idris cu accentul lui britanic adorabil, pe Javier ”El Jefe” Bardem cu accentul lui hispanic adorabil, iar lista interpretativ-lingvistică poate continua, culminând cu figura rebelului Brad Pitt.

Un pic ce-a făcut în Moneyball, nițel din Once Upon a Time… in Hollywood, un dram de dramatism sui generis, și iată încă un rol care îi întregește aureola și ține Hollywoodul în viață.

Hollywoodul acela care ne scoate din casă și ne cheamă în întunericul magic al sălii de cinema.

Acolo unde și unul dezinteresat de Formula 1 simte fiorul cursei, voluptatea adrenalinei și sentimentul înălțător al comuniunii și depășirii de sine.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

By Iulian in Filme 0 Comment

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

25 reasons the Rock still rocks

By Iulian in Filme 0 Comment

The Rock al lui Michael Bay a apărut acum 25 de ani și, din marea masă a filmelor de acțiune specifice anilor ’90, încă prezintă numeroase motive de a fi catalogat ca divertisment de calitate, cu scăpărări de umor și inteligență.

1. Sean Connery cu plete dalbe exclamând mirat: ”The Rock ish a tourisht attracshon?!”.

2. Alcatraz – insula și închisoarea care o adăpostește au un farmec lugubru aparte și un aer de inaccesibilitate perfect adecvate gravității evenimentelor în desfășurare.

3. Aerul nevrotic și stângaci al unui Nicolas Cage aflat la apogeul carierei.

4. Discuția de pe hol dintre oficialii jucați Philip Baker Hall și John Spencer, excelent mecanism narativ de a introduce personajul lui Sean Connery în scenă.

5. Cadrul fugitiv prin care ni se arată că Sean Connery citea Shakespeare și Sun Tzu.

6. Nicolas Cage prezentându-se drept Stanley Goodspeed, iar Sean Connery replicând ”But of courshe you are”.

7. Sean Connery murmurând citatul ”Timeo Danaosh et dona ferentesh”, iar Nicolas Cage traducându-l cu o satisfacție exagerată.

8. Nicolas Cage sugerându-i lui Sean Connery o noua tunsoare.

9. Dăruirea profesională a frizerului care o realizează.

10. Strângerea de mână dintre Sean Connery și John Spencer.

11. Urmărirea din San Francisco, un oraș pitoresc, ale cărui coline sunt ideale pentru temporare decolări de mașini puternice.

12. Senzația de neliniște de fiecare dată când vezi bilele alea de sticlă conținând gazul ucigaș.

13. Psihopații interpretați de Gregory Sporleder și Tony Todd, adevăratele pericole din film.

14. Confruntarea verbală dintre Michael Biehn și Ed Harris.

15. Sean Connery ținându-i lui Nicolas Cage discursul motivațional: ”Your <<besht>>! Loshersh alwaysh whine about their besht. Winnersh go home and fock the prom queen!”.

16. Orice scenă intensă, indiferent de cât de ridicolă ar fi.

17. Nicolas Cage desfăcând baierele enervării asupra lui Sean Connery.

18. Sean Connery spunându-i cu seninătate lui Ed Harris: ”Pershonally, I think you’re a focking idiot”.

19. Superbul zâmbet abia schițat al lui Ed Harris, jumătate amuzat, jumătate impresionat, auzind asta.

20. Duelul de citate dintre cei doi.

21. Modul cum e folosită sau menționată melodia Rocketman a lui Elton John pe parcursul filmului.

22. Coloana sonoră de excepția (oare a câta?) a lui Hans Zimmer.

23. Faptul că filmul are onestitatea de a arăta că autoritățile americane nu ezită să îți bată joc de veterani sau să mintă populația cu nerușinare.

24. Multe alte replici ale lui Sean Connery și Nicolas Cage.

25. Un domn apropiat mie urma să viziteze San Francisco, l-am bătut la cap să nu care cumva să rateze Alcatrazul, iar la întoarcere era încântat de experiența de a fi fost pe…

THE ROCK.

Între sacru și profan

By Iulian in Filme 0 Comment

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.

Ingeri si demoni

By Iulian in Filme 3 Comments

Inainte sa vad The Dark Knight, l-as fi descris in multe feluri: continuarea unui film naspa (pentru mine) – Batman Begins, filmul care m-a frapat prin faptul ca, timp de cateva zile a stat pe locul I in topul IMDB, exemplu de film la publicitatea caruia a contribuit un eveniment tragic.

Dupa ce l-am vazut, nu pot sa il descriu decat ca pe un imn inchinat iubirii fata de aproape, fata de cel de langa tine care iti greseste, te raneste sau habar nu are ce faci pentru el. Nu este un imn in versuri sau strofe, este un imn modern, compus din imagini, replici si actiuni. The Dark Knight are un scenariu pur si simplu frumos, poate cel mai frumos de la Citizen Kane incoace. Nu sunt numai eu cel care a simtit astfel: de la compozitorul Hans Zimmer la Gary Oldman, Aaron Eckhart, Morgan Freeman, Michael Caine sau Christian Bale, toti cei implicati in realizare au dat ce au avut mai bun pentru ca acest film sa se ridice la nivelul pe care il merita.

Iubirea este atat de puternica in The Dark Knight, tocmai pentru ca are de infruntat raul absolut. Doar nu credeati ca l-am uitat pe Heath Ledger? Nici nu il voi putea uita vreodata, pentru ca personajul sau, The Joker, aduna atata inteligenta, ura si dementa la un loc, incat numai efortul ca un actor sa interpreteze asa ceva mi se pare infricosator. Heath Ledger a indraznit sa se ridice pe culmile genialitatii si a platit scump pentru asta.

Pentru mine, The Dark Knight este Divina Comedie a zilelor noastre:

Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte

Caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

Asemeni rotii ma-mpingea-nainte

Iubirea ce roteste roti si stele.