Emoții și bătăi în toate direcțiile

Încep prin a mărturisi un secret cutremurător:

Am fost la Spiderman: Brand New Day fără să fi văzut niciun alt film care îl avea în prim-plan pe arahnidul jucat de Tom Holland.

Da, îl știam din diverse producții Avengers, nefiind exeget nici în acelea.

Acum am mers la cinema de dragul unor prieteni, mari fani, căci, dacă e o valoare morală pe care universul ăsta Marvel în permanentă expansiune o promovează, și bine face, e să prețuim solidaritatea între oameni.

Nu mică mi-a fost surpriza de a descoperi o poveste antrenantă, excelent jucată și coregrafiată și, mai ales, accesibilă și unui neștiutor ca mine.

Am dedus că Spiderman de aici a făcut un mare sacrificiu, lăsându-și prietenii și iubirea vieții să îl uite, pentru binele lor.

Acum trage ponoasele emoționale ale acestui act de abnegație, dar lucrurile se reglează pe parcurs, mai ales că un nou inamic, un telepat care sare din victimă în victimă ca un purice, îl aduce din nou în preajma lor.

Însă lucrurile nu sunt tot timpul ceea ce par, iar asta merită să descopere fiecare spectator.

Ce-am descoperit eu este cum un actor – Tom Holland – poate ajunge să cunoască un rol atât de bine, încât să ajungă să îi iasă atât componenta virilă, cât și cea fragilă, sufletească. E traseul lui Hugh Jackman ca Wolverine, iar Holland merită lăudat că astfel își face astfel trecerea către partituri mai solicitante (fapt parțial atins în The Odyssey).

E înconjurat de o distribuție caracterizată de același nivel de competență.

Zendaya e pentru unii obositoare prin ubicuitatea ei (numai eu am văzut-o în trei filme deja anul ăsta și mai urmează și Dune al treilea), dar, după The Drama, nu mai e pentru mine vreo starletă care pusă să umple ecranul pentru fani, ci o interpretă în toată regula, iar asta se vede și aici.

Jon Bernthal, dur în exterior și de treabă în interior, și Mark Ruffalo, exact invers, sunt la post, iar Sadie Sink e magnet pentru generațiile mai fragede, care au devorat Stranger Things, însă, în ceea ce mă privește, prestația ei din Spiderman: Brand New Day a confirmat că modul strălucit cum i-a dat replica oscarizatului Brendan Fraser în The Whale n-a fost o pură întâmplare.

Dar, așa cum se întâmpla și la The Odyssey, și aici o actrița cu un rol episodic mi-a câștigat iremediabil simpatia. Aceasta este Florence Pugh drept Văduva Neagră, cu accentul, sarcasmul și biroul ei inedit de lucru.

Scenariul e în aceeași notă de lucru bine făcut de meseriași înveterați în branșă și ține un meritoriu echilibru tridimensional între melodramă, umor și acțiune.

Și că tot veni vorba de 3D, să nu ne sfiim a spune că filmul regizat de Destin Daniel Cretton exploatează posibilitățile acestei tehnologii cu o voluptate kinetică extraordinară.

Nu e subtilitatea din The Life of Pi sau groaza uimitoare din Gravity, dar trăsătura cea de căpătâi a Omului-Păianjen, aceea că sare în toate direcțiile după cum îi e voia, te face părtaș la niște scene supraomenești încântătoare.

Și uite-așa au trecut două ceasuri și jumătate, în care am uitat că sunt atât de etate, încât am rulat o sumedenie de avataruri ale lui Spiderman până acum.

Acum e Tom Holland și aia e.

S-a mai cântat o dată Odiseea

Odiseea lui Sir Christopher Nolan.

Cel mai așteptat și mai detestat a priori film al anului.

Unii au fost supărați nevoie mare pe niște alegeri de distribuție, unii pe unele stilistice, unii pe unele lingvistice.

Să le luăm pe rând.

Lupita Nyong’o și Elliot Page (fostă Ellen Page).

Roluri episodice, jucate cu competența unor actori profesioniști.

Nimic de discutat.

Armurile și alte daraveruri.

A lui Agamemnon din reclama oficială a filmului a fost vârful de lance al hulei îndreptat împotriva lui Nolan. Nu e vreo reconstituire fidelă și nici nu știu de ce ar trebui să fie.

Însă cine a văzut The Odyssey își aduce aminte cu siguranță cât de înfricoșătoare și impresionantă este silueta lui Josh Safdie înzăuat așa în clipa când Troia cade.

În contrapondere, am să îi anunț pe pizmași că există în film câteva mostre ale extraordinarei erudiții a cineastului.

Figurile gigantice ale lestrigonilor (ăia mari în armură) sunt vădit inspirate din statuile culturii nuragice din Sardinia, la rândul lor, vaga inspirație pentru aceste creaturi legendare, după cum au stabilit exegeții Odiseii.

Însă un amănunt anume mi s-a părut de-a dreptul impresionant. În iatacul Penelopei lui Anne Hathaway, deci camera regală, izvorăște apă. Acropola oricărui oraș al culturii miceniene era, într-adevăr, construită în jurul acestei vitale surse. Faptul că Nolan alege să strecoare un asemenea detaliu care e, probabil, trecut cu vederea de 99% dintre spectatori este amprenta unei profunzimi a abordării pentru care regizorului merită a i se închina ode.

Și tot aici, la pledoaria pentru respect istoric, intră și coloana sonoră a lui Ludwig Goransson, care folosește instrumente antice și care servește ca un Eumeus auditiv, cu fidelitate nețărmurită, la tot ce e emoție în film.

Limbajul lui Telemah și al ator personaje.

Nu daddy-urile mi s-au părut problema, nici măcar fuck-urile, ci acele momente când un personaj sau altul zic ASSESS. Mă pufnea râsul numai gândindu-mă cu ar fi fost să mai apără și niște ”thinking out of the box”, ”KPI evaluation” și „getting out of the comfort zone”. Că situații adecvate ar fi fost.

Aia e, greșesc și zeii, darămite un muritor precum Christopher Nolan.

Gata, am epuizat obiecțiile ante-factum, hai să ne ocupăm și de filmul în sine.

Precum Ahile (care nu e Elliot Page, apropo, aviz tuturor tuturor revoltaților din manosferă), Christopher Nolan își asumă aici un călcâi vulnerabil:

Spre deosebire de celelalte mari producții ale sale, cunoști firul narativ ca o Moiră, de la un cap la altul.

Nu ce se întâmplă este miza.

Ci cum se întâmplă.

Și de ce se întâmplă.

Odată ce te convingi că Nolan urmează Odiseea cu rezonabilă fidelitate, totul nu devine decât o chestiune de preferințe și viziuni personale.

De pildă, poate regizorul să argumenteze cum o vrea, tot cred că episodul cu Polifem merita mai mult. Da, e dramatic, dar e lipsit de acel element de limbaj legendar, prima mostră a inteligenței moderne a omului, a inteligenței care exploatează lucruri pe care numai creierul acesta omenesc le poate scorni și cărora le poate cădea pradă.

Pe de altă parte, avem bucata popasului la Circe, cu toate ce se întâmplă acolo.

Acela este zenitul părții clasice, părții binecunoscute a poveștii, așa cum înțelege Nolan să o transpună.

Despre membrii mai importanți ai distribuției vom vorbi pe larg imediat, însă vreau să repar aici, pe loc, mica nedreptate pe care o văd generalizată, aceea că nu se vorbește suficient despre Samantha Morton.

Caracterizarea ei scenică par a fi inspirate de romanul omonim al lui Madeline Miller, însă filtrate de capacitatea actriței de a-ți stârni atât neliniște, cât și compasiune.

M-am întrebat la un moment dat de ce Christopher Nolan l-a ales pe Matt Damon pentru a-l întruchipa pe Odiseu.

De ce nu pe Leonardo DiCaprio, bunăoară?

Dar, văzând filmul, mi-am dat seama de ce.

DiCaprio are o prezență care umple ecranul, e demiurgic chiar și când e prăpădit (vezi The Revenant).

Matt Damon e muritor.

Deși Odiseu al lui prezintă niște pectorali agasanți în anumite momente, cele când îl simți cel mai aproape sunt cele când e vulnerabil, când istețimea cu care l-a îmbrăcat posteritatea cade și rămâne sufletul gol și muncit de simțăminte.

Și Anne Hathaway aruncă veștimentele ei de fâșneață și redă cu durere reținută pe Penelopa cea condamnată să spere chiar și când rațiunea se opune.

Tom Holland face un salt calitativ cu al său Telemah, John Leguizano ca Eumeus este înduișător prin devotament, iar Robert Pattinson face treabă bună drept Antinous cel odios și intrigant.

Mă așteptam ca personajul lui Charlize Theron să fie mai senzual, mai seducător, însă, privind retrospectiv, înțeleg de ce Nolan i-a redus farmecele la un minim necesar.

Știu, știu, lipsește un nume până acum, dar al ei este legat de suprema realizare a acestui film.

Lumea antică din The Odyssey este lipsită de zei, precum cea din Troy al lui Wolgang Petersen.

Însă nu este lipsită de credință.

De credință în zei.

De credință în poveștile pe care le spunem despre ei și despre noi pentru a ne acoperi păcatele sau pentru a face suportabilă viața asta crudă și brutală.

La origini, Odiseea (ca și Iliada) se trasmitea pe cale orală. Fiecare aed îi învăța structura, iar când o depăna, putea schimba unele detalii sau caracterizări, după cum îi impunea audiența sau personalitatea sa.

Aici, înainte de bătălia canonică împotriva pețitorilor, aedul Nolan își aduce mica lui contribuție la Odiseea.

Secvența aceea e Olimpul a tot ce înseamnă acest film: scenariu, emoție, interpretare, atmosferă, muzică și imagine.

Și tot atunci am înțeles de ce Zendaya, dintre toate făpturile hollywoodiene ale prezentului, trebuia să fie Atena.

Alegerea ei pentru câteva fugitive apariții pe ecran e precum săgeata pe care o trimite Odiseu printre cele douăsprezece topoare.

Ajunge direct la țintă.

Adică în suflet.

Odiseea se cântă de mii de ani.

Acum ni se cântă din nou.

Depinde de noi să îi dăm ascultare.

Femeia într-o ureche, bărbatul după ureche

Acum ceva ani, de ziua mea, i-am scos la băut pe niște prieteni din diverse cercuri sociale.

Un cuplu urma să-și pună pirostriile la scurt timp după aceea, dar un alt tip din grup tocmai divorțase.

Acesta din urma tuna și fulgera, fără opreliști de limbaj, împotriva instituției căsătoriei, spre văditul disconfort al celor dintâi.

Recunosc, nu am făcut nimic să dezamorsez situația asta, ba chiar am întreținut-o un pic, delectându-mă cu fețele și reacțiile tuturor.

Poate de aceea nu am părerea ambivalentă despre The Drama pe care am văzut-o la multă lume.

Eu, unul, am savurat filmul de la un cap la altul și nu mi s-a părut că și-ar pierde suflul sau direcția spre final.

Viitorii însurăței din peliculă au cam tot ce și-ar putea dori, dar, participând la acel joc stupid al dezvăluirilor care pune în mișcare și belelele din Complet necunoscuți, iese la iveală un secret al ei care dă totul peste cap, mai ales capul lui.

Ar fi o mișelie din partea mea să spun mai multe factual, dar o nu o să trec sub tăcere aprecierea faptului că revelația în cauză e suprinzător de îndrăzneață cu o chestiunea foarte dureroasă, mai ales pentru americani, iar modul cum este tratată este inteligent și complex.

Inteligent este, de altfel, tot scenariul lui Kristoffer Borgli (care semnează și o regie o idee cam dezlânată, asta pot să recunosc), pentru că merge pe sârma aia subțirică între disconfort și amuzament și, din nou mă opun ideii generale, nu cade deloc de-acolo, ba chiar ajunge la final cu brio.

Deși par înlănțuite doar pentru a smulge efect sau râsete, trăirile personajelor sunt, în fapt, chiar foarte naturale.

Aici e un adevăr deloc plăcut cu care se confruntă personajele și, totodată, noi, spectatorii:

Nu acționăm conform unei personalități foarte clar definite, ci și ca pure reacții la ce ni se întâmplă. Iar acolo ni se vede caracterul sau, mai precis, incompletitudinea lui.

The Drama n-ar fi, pardon, atât de dramatică, dacă n-ar beneficia de niște interpretări a-ntâia.

Robert Pattinson venea deja mântuit de stigmatului lui Twilight, dar tot mai impresionat cu accentul lui britanic și aerul tulburat și indecis, care involuează spre tâmpenii tot mai mari de-a lungul filmului.

Însă, fraților, pe Zendaya asta care a venit la o premieră îmbrăcată ca un robot sclipicios chiar nu o credeam în stare să joace în halul ăsta de bine!

Mai ales că personajul ei este cel mai întortocheat și complex dintre toate. Ca să-i iasă, era nevoie de o combinație a naibii de grea de candoare, remușcare și furie reprimată, care îi ies impecabil.

Cei doi tronează deasupra unei distribuții foarte pe problemă, din care nu pot să n-o evidențiez pe Alana Haim, una dintre preferatele proaspătului triplu oscarizat Paul Thomas Anderson. Are și ea niște momente, de înțelegi de unde vine melodia aia a lui Mărgineanu, ”Femei, femei, e plină lumea de nebune”.

Intenție vs. faptă, onestitate vs. armonie, bărbați vs. femei.

Greu de împăcat, amuzant de urmărit când intră în clinciuri.

The Drama e un studiu de caz pentru terapie maritală.

Sau pricină de gâlceavă în cuplu.

Ceva bun tot iese.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.