Femeia într-o ureche, bărbatul după ureche

Acum ceva ani, de ziua mea, i-am scos la băut pe niște prieteni din diverse cercuri sociale.

Un cuplu urma să-și pună pirostriile la scurt timp după aceea, dar un alt tip din grup tocmai divorțase.

Acesta din urma tuna și fulgera, fără opreliști de limbaj, împotriva instituției căsătoriei, spre văditul disconfort al celor dintâi.

Recunosc, nu am făcut nimic să dezamorsez situația asta, ba chiar am întreținut-o un pic, delectându-mă cu fețele și reacțiile tuturor.

Poate de aceea nu am părerea ambivalentă despre The Drama pe care am văzut-o la multă lume.

Eu, unul, am savurat filmul de la un cap la altul și nu mi s-a părut că și-ar pierde suflul sau direcția spre final.

Viitorii însurăței din peliculă au cam tot ce și-ar putea dori, dar, participând la acel joc stupid al dezvăluirilor care pune în mișcare și belelele din Complet necunoscuți, iese la iveală un secret al ei care dă totul peste cap, mai ales capul lui.

Ar fi o mișelie din partea mea să spun mai multe factual, dar o nu o să trec sub tăcere aprecierea faptului că revelația în cauză e suprinzător de îndrăzneață cu o chestiunea foarte dureroasă, mai ales pentru americani, iar modul cum este tratată este inteligent și complex.

Inteligent este, de altfel, tot scenariul lui Kristoffer Borgli (care semnează și o regie o idee cam dezlânată, asta pot să recunosc), pentru că merge pe sârma aia subțirică între disconfort și amuzament și, din nou mă opun ideii generale, nu cade deloc de-acolo, ba chiar ajunge la final cu brio.

Deși par înlănțuite doar pentru a smulge efect sau râsete, trăirile personajelor sunt, în fapt, chiar foarte naturale.

Aici e un adevăr deloc plăcut cu care se confruntă personajele și, totodată, noi, spectatorii:

Nu acționăm conform unei personalități foarte clar definite, ci și ca pure reacții la ce ni se întâmplă. Iar acolo ni se vede caracterul sau, mai precis, incompletitudinea lui.

The Drama n-ar fi, pardon, atât de dramatică, dacă n-ar beneficia de niște interpretări a-ntâia.

Robert Pattinson venea deja mântuit de stigmatului lui Twilight, dar tot mai impresionat cu accentul lui britanic și aerul tulburat și indecis, care involuează spre tâmpenii tot mai mari de-a lungul filmului.

Însă, fraților, pe Zendaya asta care a venit la o premieră îmbrăcată ca un robot sclipicios chiar nu o credeam în stare să joace în halul ăsta de bine!

Mai ales că personajul ei este cel mai întortocheat și complex dintre toate. Ca să-i iasă, era nevoie de o combinație a naibii de grea de candoare, remușcare și furie reprimată, care îi ies impecabil.

Cei doi tronează deasupra unei distribuții foarte pe problemă, din care nu pot să n-o evidențiez pe Alana Haim, una dintre preferatele proaspătului triplu oscarizat Paul Thomas Anderson. Are și ea niște momente, de înțelegi de unde vine melodia aia a lui Mărgineanu, ”Femei, femei, e plină lumea de nebune”.

Intenție vs. faptă, onestitate vs. armonie, bărbați vs. femei.

Greu de împăcat, amuzant de urmărit când intră în clinciuri.

The Drama e un studiu de caz pentru terapie maritală.

Sau pricină de gâlceavă în cuplu.

Ceva bun tot iese.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.