timothee chalamet | Caiet de insemnari

Între sacru și profan

By Iulian in Filme 23 octombrie 2021 0 Comment

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Little Women

By Iulian in Filme 2 februarie 2020 0 Comment

Little Women m-a făcut în două feluri să mă simt că am îmbătrânit, fără ca asta să mă deranjeze, dimpotrivă.

Pe primul vi-l dezvălui acum, pe celălalt la final.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri cum eram la cinema cu A. și L., ca să vedem Harry Potter and the Sorcerer’s Stone și rămâneam fermecați de farmecul volubil al Emmei Watson, mititică și înfiptă vrăjitoare născută din Încuiați.

Acum am regăsit-o în distribuția filmului Gretei Gerwig drept fiica cea mare a familiei March!

Rolul ei este, ce-i drept, mai puțin spectaculos decât al colegelor de ecran, dar e integrat armonios unei distribuții atât de frumoase și inspirate, încât, cu riscul de a-mi răci gura de pomană, fac iar apel către Academia Americană de Film să introducă și un Oscar actoricesc colectiv.

Candidate la distincții avem din punct de vedere individual. Saoirse Ronan demonstrează încă o dată ca este unul dintre vârfurile generației ei, iar faptul că a înhățat iar o nominalizare pentru cea mai bună actriță este absolut natural. Este prima inter pares a cvartetului de surori și, chiar dacă niciuna nu rămâne fără tușe psihologice complexe, povestea îi aparține, așa cum reiese din motto-ul filmului și din abordarea scenaristică a Gretei Gerwig.

Principala rivală, atât în narațiune, cât și ca atenție pe care o atrage, este fiica mai zurlie, dar irezistibilă prin vivacitate, jucată cu naturalețe șăgalnică de Florence Pugh, nominalizată la rol secundar, însă fără șanse, pentru că acolo se confruntă cu mama ei din film, Laura Dern, mare favorită pentru Marriage Story.

Mă uitam la toate aceste tinere înzestrate, precum și la egal de talentatul Timothée Chalamet, care pare a fi în stare să joace orice, dar și la veteranii care compun acest bildungsroman al Americii post-Război Civil – Meryl Streep, Laura Dern, Bob Odenkirk sau Chris Cooper – și sunt uimit și încântat de capacitatea Hollywood-ului de a preda ștafeta de la o generație la alta, fără a o coborî din punct de vedere al valorii.

S-a făcut un pic de gură feministă pentru că nominalizații pentru regie au fost și anul acesta doar bărbați. Deși corectitudinea politică îmi displace profund, pentru că o văd ca pe inamica artei autentice, recunosc că, în lipsa lui Noah Baumbach la această categorie, aș fi preferat-o oricând pe Greta Gerwig în locul lui Todd Phillips pentru Joker.

Avem compensația că o regăsim nominalizată pentru scenariu adaptat, unde contribuția ei este mai mare decât pare simpla rearanjare a poveștii Louisei May Alcott.

Nu doar că, în calitate de regizoare, avem a-i mulțumi pentru prestația distribuției, pentru subtilele diferențe cromatice ale planurilor temporale și pentru pitorescul costumelor, însă felul cum transmite un mesaj ideologic contemporan, păstrând nealterat fondul materialului-sursă, este strălucit.

Little Women nu este un simplu titlu, este metafora condiției femeii în epoca respectivă: femeie e condamnată să se mărite sau să trăiască marginal pe cont propriu, femeia are de luptat pentru a beneficia de drepturi, femeia nu își găsește refugiul decât în artă.

În comparație cu tezismul grosolan din Joker, însă, Greta Gerwig ne spune aceste lucruri cu o subtilitate care transpare treptat, acesta fiind rostul acelui du-te vino temporal care, mărturisesc, inițial mi s-a părut o tehnică filmică simplistă.

V-am dezvăluit la început primul mod în care Little Women m-a făcut să mă simt bătrân. Acum a venit momentul să vi-l spun pe al doilea.

Știu că am îmbătrânit, pentru că am ajuns să mă bucur că, de la an la an, apar și astfel de filme care îți aduc aminte că lumea e încă bună.

Mai sunt actori buni, replici bune, costume bune, muzică bună.

Iar viața e bună, cu toate ale ei.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

1917

Klaus

Cui dam Oscarul in 2018? – Call Me by Your Name

By Iulian in Filme 5 februarie 2018 0 Comment

Brokeback Mountain a fost un film extraordinar.

La vie d’Adele a fost un film extraordinar.

Parada a fost un film extraordinar.

Moonlight a fost un film in regula.

Acestei ilustre serii de creatii ce trateaza chestiunea homosexualitatii i se adauga mai nou si Call Me by Your Name, pelicula nominalizata la patru premii Oscar anul acesta si care, va spun dintru inceput, m-a plictisit infiorator, in ciuda unor ocazionale calitati.

Un tanar aflat in vacanta de vara undeva intr-o localitate rurala din Italia are o aventura cu un tip mai mare, aflat si el tot acolo, pare-se intr-un fel de vizita de studiu.

Fiind vorba de dragoste, o sa ma pastrez in acest registru si o sa imi declar atractie platonica fata de modul in care anumite elemente ale culturii grecesti antice sunt aduse la viata in filmul regizat de Luca Guadagnino.

In primul rand, intriga este o recreere a unei practici frecvente in lumea lui Socrate, Pericle et comp., adica legatura dintre un adult („erastes”) si un adolescent („eromenos”). Aici ii avem interpretati de Armie Hammer si Timothée Chalamet, iar diferenta de impresie pe care mi-au produs-o cei doi este precum cea dintre veninul Hidrei din Lerna si ambrozia olimpiana.

Aratos in mod ostentativ, Hammer este de o pedanterie herculeana, iar pantalonasii scurti pe care ii poarta mai tot timpul nu sunt cel mai subtil mod de a ne fi sugerata orientarea-i sexuala. Beneficiaza, insa, de un moment memorabil, cand ascultandu-l pe Chalamet cantand la pian, isi compune o postura leit a unei sculpturi de Praxiteles, o alta tusa a antichitatii care mi-a facut interesul sa tresare putin.

De cealalta parte, Timothée Chalamet impresioneaza prin bogatia expresiva si prin maturitate in abordarea unui rol fara doar si poate complex. Figura si carliontii au ceva dintr-un efeb antic importalizat in bronz sau marmura, iar transformarea discreta din pustan fandosit in amant jucaus e intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Nominalizare care l-a ocolit, din pacate, pe Michael Stuhlbarg, simpatic si profund in rolul tatalui. Probabil au fost cativa pe care i-a pacalit falosenia lui Armie Hammer si care i-au dat voturile acestuia, in loc sa le acorde celui care chiar le merita.

Daca in Moonlight vedeam homosexualitatea proiectata pe fundalul zbaterilor claselor defavorizate din America, din Call Me by Your Name reiese ca in Italia anilor ’80 ai secolului trecut oamenii nu faceau decat sa stea, sa manance piersici, sa mimeze munca intelectuala, sa se scalde si sa copuleze cu barbati, femei sau alte regnuri.

Acest dolce far niente si lipsa unei actiuni propriu-zise mi-a indreptat atentia catre detaliile arhitecturale si naturale care compun cadrele acestui film. Si asa mi-am adus aminte si de o mare dragoste a mea, cea pentru Italia, acest dar al naturii si al istoriei pe care nu il voi putea niciodata descoperi indeajuns.

Reputatul James Ivory, cel care a adaptat materialul romanesc initial si i-a dat forma filmica, este favorit la categoria cel mai bun scenariu adaptat. Asta explica afirmatia cuiva care spunea ca, daca anul acesta la scenariu original e o bataie crancena, aici sufla vantul mediocritatii.

Call Me by Your Name vine prea tarziu in peisajul filmelor inchinate homosexualitatii, ca sa mai socheze pe cineva. Se pare ca unii sunt incantati, dar nu si mandea.

Urmatorul, va rog.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri