Little Women m-a făcut în două feluri să mă simt că am îmbătrânit, fără ca asta să mă deranjeze, dimpotrivă.
Pe primul vi-l dezvălui acum, pe celălalt la final.
Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri cum eram la cinema cu A. și L., ca să vedem Harry Potter and the Sorcerer’s Stone și rămâneam fermecați de farmecul volubil al Emmei Watson, mititică și înfiptă vrăjitoare născută din Încuiați.
Acum am regăsit-o în distribuția filmului Gretei Gerwig drept fiica cea mare a familiei March!
Rolul ei este, ce-i drept, mai puțin spectaculos decât al colegelor de ecran, dar e integrat armonios unei distribuții atât de frumoase și inspirate, încât, cu riscul de a-mi răci gura de pomană, fac iar apel către Academia Americană de Film să introducă și un Oscar actoricesc colectiv.
Candidate la distincții avem din punct de vedere individual. Saoirse Ronan demonstrează încă o dată ca este unul dintre vârfurile generației ei, iar faptul că a înhățat iar o nominalizare pentru cea mai bună actriță este absolut natural. Este prima inter pares a cvartetului de surori și, chiar dacă niciuna nu rămâne fără tușe psihologice complexe, povestea îi aparține, așa cum reiese din motto-ul filmului și din abordarea scenaristică a Gretei Gerwig.
Principala rivală, atât în narațiune, cât și ca atenție pe care o atrage, este fiica mai zurlie, dar irezistibilă prin vivacitate, jucată cu naturalețe șăgalnică de Florence Pugh, nominalizată la rol secundar, însă fără șanse, pentru că acolo se confruntă cu mama ei din film, Laura Dern, mare favorită pentru Marriage Story.
Mă uitam la toate aceste tinere înzestrate, precum și la egal de talentatul Timothée Chalamet, care pare a fi în stare să joace orice, dar și la veteranii care compun acest bildungsroman al Americii post-Război Civil – Meryl Streep, Laura Dern, Bob Odenkirk sau Chris Cooper – și sunt uimit și încântat de capacitatea Hollywood-ului de a preda ștafeta de la o generație la alta, fără a o coborî din punct de vedere al valorii.
S-a făcut un pic de gură feministă pentru că nominalizații pentru regie au fost și anul acesta doar bărbați. Deși corectitudinea politică îmi displace profund, pentru că o văd ca pe inamica artei autentice, recunosc că, în lipsa lui Noah Baumbach la această categorie, aș fi preferat-o oricând pe Greta Gerwig în locul lui Todd Phillips pentru Joker.
Avem compensația că o regăsim nominalizată pentru scenariu adaptat, unde contribuția ei este mai mare decât pare simpla rearanjare a poveștii Louisei May Alcott.
Nu doar că, în calitate de regizoare, avem a-i mulțumi pentru prestația distribuției, pentru subtilele diferențe cromatice ale planurilor temporale și pentru pitorescul costumelor, însă felul cum transmite un mesaj ideologic contemporan, păstrând nealterat fondul materialului-sursă, este strălucit.
Little Women nu este un simplu titlu, este metafora condiției femeii în epoca respectivă: femeie e condamnată să se mărite sau să trăiască marginal pe cont propriu, femeia are de luptat pentru a beneficia de drepturi, femeia nu își găsește refugiul decât în artă.
În comparație cu tezismul grosolan din Joker, însă, Greta Gerwig ne spune aceste lucruri cu o subtilitate care transpare treptat, acesta fiind rostul acelui du-te vino temporal care, mărturisesc, inițial mi s-a părut o tehnică filmică simplistă.
V-am dezvăluit la început primul mod în care Little Women m-a făcut să mă simt bătrân. Acum a venit momentul să vi-l spun pe al doilea.
Știu că am îmbătrânit, pentru că am ajuns să mă bucur că, de la an la an, apar și astfel de filme care îți aduc aminte că lumea e încă bună.
Mai sunt actori buni, replici bune, costume bune, muzică bună.
Iar viața e bună, cu toate ale ei.
