Încep prin a mărturisi un secret cutremurător:
Am fost la Spiderman: Brand New Day fără să fi văzut niciun alt film care îl avea în prim-plan pe arahnidul jucat de Tom Holland.
Da, îl știam din diverse producții Avengers, nefiind exeget nici în acelea.
Acum am mers la cinema de dragul unor prieteni, mari fani, căci, dacă e o valoare morală pe care universul ăsta Marvel în permanentă expansiune o promovează, și bine face, e să prețuim solidaritatea între oameni.
Nu mică mi-a fost surpriza de a descoperi o poveste antrenantă, excelent jucată și coregrafiată și, mai ales, accesibilă și unui neștiutor ca mine.
Am dedus că Spiderman de aici a făcut un mare sacrificiu, lăsându-și prietenii și iubirea vieții să îl uite, pentru binele lor.
Acum trage ponoasele emoționale ale acestui act de abnegație, dar lucrurile se reglează pe parcurs, mai ales că un nou inamic, un telepat care sare din victimă în victimă ca un purice, îl aduce din nou în preajma lor.
Însă lucrurile nu sunt tot timpul ceea ce par, iar asta merită să descopere fiecare spectator.
Ce-am descoperit eu este cum un actor – Tom Holland – poate ajunge să cunoască un rol atât de bine, încât să ajungă să îi iasă atât componenta virilă, cât și cea fragilă, sufletească. E traseul lui Hugh Jackman ca Wolverine, iar Holland merită lăudat că astfel își face astfel trecerea către partituri mai solicitante (fapt parțial atins în The Odyssey).
E înconjurat de o distribuție caracterizată de același nivel de competență.
Zendaya e pentru unii obositoare prin ubicuitatea ei (numai eu am văzut-o în trei filme deja anul ăsta și mai urmează și Dune al treilea), dar, după The Drama, nu mai e pentru mine vreo starletă care pusă să umple ecranul pentru fani, ci o interpretă în toată regula, iar asta se vede și aici.
Jon Bernthal, dur în exterior și de treabă în interior, și Mark Ruffalo, exact invers, sunt la post, iar Sadie Sink e magnet pentru generațiile mai fragede, care au devorat Stranger Things, însă, în ceea ce mă privește, prestația ei din Spiderman: Brand New Day a confirmat că modul strălucit cum i-a dat replica oscarizatului Brendan Fraser în The Whale n-a fost o pură întâmplare.
Dar, așa cum se întâmpla și la The Odyssey, și aici o actrița cu un rol episodic mi-a câștigat iremediabil simpatia. Aceasta este Florence Pugh drept Văduva Neagră, cu accentul, sarcasmul și biroul ei inedit de lucru.
Scenariul e în aceeași notă de lucru bine făcut de meseriași înveterați în branșă și ține un meritoriu echilibru tridimensional între melodramă, umor și acțiune.
Și că tot veni vorba de 3D, să nu ne sfiim a spune că filmul regizat de Destin Daniel Cretton exploatează posibilitățile acestei tehnologii cu o voluptate kinetică extraordinară.
Nu e subtilitatea din The Life of Pi sau groaza uimitoare din Gravity, dar trăsătura cea de căpătâi a Omului-Păianjen, aceea că sare în toate direcțiile după cum îi e voia, te face părtaș la niște scene supraomenești încântătoare.
Și uite-așa au trecut două ceasuri și jumătate, în care am uitat că sunt atât de etate, încât am rulat o sumedenie de avataruri ale lui Spiderman până acum.
Acum e Tom Holland și aia e.
