Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Little Women

Little Women m-a făcut în două feluri să mă simt că am îmbătrânit, fără ca asta să mă deranjeze, dimpotrivă.

Pe primul vi-l dezvălui acum, pe celălalt la final.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri cum eram la cinema cu A. și L., ca să vedem Harry Potter and the Sorcerer’s Stone și rămâneam fermecați de farmecul volubil al Emmei Watson, mititică și înfiptă vrăjitoare născută din Încuiați.

Acum am regăsit-o în distribuția filmului Gretei Gerwig drept fiica cea mare a familiei March!

Rolul ei este, ce-i drept, mai puțin spectaculos decât al colegelor de ecran, dar e integrat armonios unei distribuții atât de frumoase și inspirate, încât, cu riscul de a-mi răci gura de pomană, fac iar apel către Academia Americană de Film să introducă și un Oscar actoricesc colectiv.

Candidate la distincții avem din punct de vedere individual. Saoirse Ronan demonstrează încă o dată ca este unul dintre vârfurile generației ei, iar faptul că a înhățat iar o nominalizare pentru cea mai bună actriță este absolut natural. Este prima inter pares a cvartetului de surori și, chiar dacă niciuna nu rămâne fără tușe psihologice complexe, povestea îi aparține, așa cum reiese din motto-ul filmului și din abordarea scenaristică a Gretei Gerwig.

Principala rivală, atât în narațiune, cât și ca atenție pe care o atrage, este fiica mai zurlie, dar irezistibilă prin vivacitate, jucată cu naturalețe șăgalnică de Florence Pugh, nominalizată la rol secundar, însă fără șanse, pentru că acolo se confruntă cu mama ei din film, Laura Dern, mare favorită pentru Marriage Story.

Mă uitam la toate aceste tinere înzestrate, precum și la egal de talentatul Timothée Chalamet, care pare a fi în stare să joace orice, dar și la veteranii care compun acest bildungsroman al Americii post-Război Civil – Meryl Streep, Laura Dern, Bob Odenkirk sau Chris Cooper – și sunt uimit și încântat de capacitatea Hollywood-ului de a preda ștafeta de la o generație la alta, fără a o coborî din punct de vedere al valorii.

S-a făcut un pic de gură feministă pentru că nominalizații pentru regie au fost și anul acesta doar bărbați. Deși corectitudinea politică îmi displace profund, pentru că o văd ca pe inamica artei autentice, recunosc că, în lipsa lui Noah Baumbach la această categorie, aș fi preferat-o oricând pe Greta Gerwig în locul lui Todd Phillips pentru Joker.

Avem compensația că o regăsim nominalizată pentru scenariu adaptat, unde contribuția ei este mai mare decât pare simpla rearanjare a poveștii Louisei May Alcott.

Nu doar că, în calitate de regizoare, avem a-i mulțumi pentru prestația distribuției, pentru subtilele diferențe cromatice ale planurilor temporale și pentru pitorescul costumelor, însă felul cum transmite un mesaj ideologic contemporan, păstrând nealterat fondul materialului-sursă, este strălucit.

Little Women nu este un simplu titlu, este metafora condiției femeii în epoca respectivă: femeie e condamnată să se mărite sau să trăiască marginal pe cont propriu, femeia are de luptat pentru a beneficia de drepturi, femeia nu își găsește refugiul decât în artă.

În comparație cu tezismul grosolan din Joker, însă, Greta Gerwig ne spune aceste lucruri cu o subtilitate care transpare treptat, acesta fiind rostul acelui du-te vino temporal care, mărturisesc, inițial mi s-a părut o tehnică filmică simplistă.

V-am dezvăluit la început primul mod în care Little Women m-a făcut să mă simt bătrân. Acum a venit momentul să vi-l spun pe al doilea.

Știu că am îmbătrânit, pentru că am ajuns să mă bucur că, de la an la an, apar și astfel de filme care îți aduc aminte că lumea e încă bună.

Mai sunt actori buni, replici bune, costume bune, muzică bună.

Iar viața e bună, cu toate ale ei.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus