Zgâlțâială magistrală

După ce s-a răspândit vestea că Inspire Cinema din Craiova a introdus tehnologia MX4D, mi-am acordat timp, pentru a alege cel mai potrivit film, astfel încât experiența să fie exploatată la maxim.

Iar producția ideală pentru asta s-a materializat în Aquaman and the Lost Kingdom, continuarea succesul furtunos din 2018.

Nu doar că filmul este realizat în așa fel, încât tehnologia 3D este utilizată cu efect maxim, atât din punct de vedere al dinamicii scenelor, cât și al arhitecturii spațiilor, dar și povestea semizeului marino-chtonian abundă în secvențe de acțiune, care prilejuiesc spectatorilor zguduiri, rafale de vânt și alte senzații de toată frumusețea.

Mărturisesc că mi-era un pic teamă că un astfel de adaos senzorial îmi va abate atenția de la narațiunea în sine, însă, dimpotrivă, această permanentă agitație te ține prezent pe întreg parcursul ei.

Cei doi tătici alături de care am vizionat Aquaman and the Lost Kingdom își făcuseră planul să mai tragă cât un pui de somn la scenele mai lente sau mai siropoase.

N-a fost chip, așa că au stat pe deplin treji.

Cât despre băiețeii lor, totul a fost un deliciu permanent.

Ajută că toată această experiență motrică, olfactivă și tactilă vine pe fondul unei pelicule care știe ce vrea și știe cum să obțină asta.

Regizat cu mână sigură de James Wan, Aquaman and the Lost Kingdom continuă conflictele începute anterior, le augmentează, oferă și câteva reconcilieri de bun gust, precum și câteva elemente moralicești de actualitate.

Jason Momoa confirmă că nu este doar un pachet enervant de arătos de mușchi, ci și că are reale disponibilități comice.

Tachinările haioase din primul film nu lipsesc nici aici, dar nu îl mai contrapun roșcatei nurlii Amber Heard, ci lui Orm, fratelui vitreg, jucat de Patrick Wilson, alături de care trebuie să prevină declanșarea Apocalipsei alias Încălzirea Globală.

Restul distribuției, de la buni la răi, își face treaba cu profesionalism, iar momentul emoțional de vârf este micul discurs al lui Temuera Morrison despre ceea ce numim reziliență.

Într-o mare (echivocul e deliberat) de adrenalină, această lecție apare la fel de pregnant și de tăios ca un recif de corali.

O mențiune aparte merită și vastele spații în care ne poartă această aventură epopeică.

Se simt diverse ocheade aruncate prin lumea reală, dar și prin universuri fictive. Un pic de Petra combinată cu Ajanta în secvențele din deșert, un strop de The Lord of the Rings pentru regatul cel întunecat, parcă și niște Blade Runner subacvatic în partea cu citadela delincvenților oceanelor.

Dar cel mai mult mi-a gâdilat amintirea și spiritul estetic imensitatea amenințătoare a Antarcticii care ascunde secrete tenebroase. Am simțit o clară influență lovecraftiană, mai ales că monștrii care apar pe acolo par desprinși din descrierile din At the Mountains of Madness.

Spre finalul filmului, protagonsitul are o replică esențială:

I don’t know what lies ahead. But we can’t leave our children in a world without hope.

Sper că lumea va înțelege mesajul, pentru că e vital.

Și sper și că va mai fi un Aquaman 3.

O să avem nevoie de relaxare simpatică și în viitor.

Fost-am si la Avatar

O precizare se cuvine facuta inca de la inceput: eu am vazut filmul 2d, asa ca admit, fata de admiratorii infocati ai acestui film, ca acel 1d lipsa mi-a influentat poate perceptia.

Tot lor e cazul sa le spun ca am vazut filme 3d la viata mea si am simtit, chiar si fara IMAX sau ochelari, ca imaginile din Avatar sunt de asa natura facute, incat sa imi dea impresia ca intra peste mine in sala.

Avatar este un film remarcabil, atat in ceea ce priveste calitatile, cat mai ales defectele. Are efecte speciale remarcabile, coplesitor de multe si apasate influente si pastise din alte productii consacrate si, mai presus de toate, o puerilitate remarcabila.

Despre efecte nu e cazul sa insist; le stiti sau le veti vedea cu ochii vostri, bidimensionali sau tridimensionali. Suficient sa spun ca imaginile care m-au captivat inca de pe vremea cand am vazut teaser-ul sunt pe masura asteptarilor.

Povestea: un soldat imobilizat in carucior (Nascut pe 4 iulie!) ajunge pe o planeta numita Pandora, unde devine membru al unei echipe de cercetatori care intra in corpurile catorva exemplare de bastinasi, inalti, albastri si foarte incapatanati. Belicos la inceput, se indragosteste de o aliena cu coada sexi, invata caile vietii acestora bla bla. Nu va lasati inselati de aceste ultime cuvinte. Povestea in sine este frumoasa – sa nu-mi spuna mie nimeni ca nu si-ar dori sa-si gaseasca menirea, adevarata dragoste si o comunitate in care sa se simta in largul lui.

Problema e ca scenariul nu face nici un efort sa se distanteze de Ultimul Samurai, Pocahontas sau Dansand cu lupii, pe care le mirosi de la o posta, iar cine simte ca filmul nu il solicita intelectual prea mult (adica toti cu IQ-ul peste 60) poate incerca sa identifice si alte filme din care a luat James Cameron si a indesat in al lui. Eu unul am mai simtit un iz de Apocalypto si – de asta sunt foarte mandru pentru ca e foarte de detaliu – am recunoscut in imensul pasaroi pe care personajul principal il captureaza ca sa se reabiliteze in fata tribului si a alesei pe ferocele creaturi din Pitch Black.

Vorbeam de pueril. Sigorney Weaver care face pe ecologista dura, dar fumeaza pretutindeni, colonelul agresiv si grizonant* care, cand se afla la carma navei, are nume de cod Tata Dragon, oglinda retrovizoare de la robotii ultrasofisticati si figurile de mohicani animalizati ale bastinasilor sunt doar cateva dintre motivele pentru care am avut dezlegare sa rad chiar si in scenele cu mare incarcatura emotionala.

Nu cred ca e cazul sa cad in tragic si sa spun ca Avatar deschide calea unui nou tip de filme, care nu se mai adreseaza cognitivului, ci doar senzorialului, adica mai pe romaneste – tampesc, pentru ca puterea de a alege ce si cum vedem e a noastra.

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.