Zgâlțâială magistrală

După ce s-a răspândit vestea că Inspire Cinema din Craiova a introdus tehnologia MX4D, mi-am acordat timp, pentru a alege cel mai potrivit film, astfel încât experiența să fie exploatată la maxim.

Iar producția ideală pentru asta s-a materializat în Aquaman and the Lost Kingdom, continuarea succesul furtunos din 2018.

Nu doar că filmul este realizat în așa fel, încât tehnologia 3D este utilizată cu efect maxim, atât din punct de vedere al dinamicii scenelor, cât și al arhitecturii spațiilor, dar și povestea semizeului marino-chtonian abundă în secvențe de acțiune, care prilejuiesc spectatorilor zguduiri, rafale de vânt și alte senzații de toată frumusețea.

Mărturisesc că mi-era un pic teamă că un astfel de adaos senzorial îmi va abate atenția de la narațiunea în sine, însă, dimpotrivă, această permanentă agitație te ține prezent pe întreg parcursul ei.

Cei doi tătici alături de care am vizionat Aquaman and the Lost Kingdom își făcuseră planul să mai tragă cât un pui de somn la scenele mai lente sau mai siropoase.

N-a fost chip, așa că au stat pe deplin treji.

Cât despre băiețeii lor, totul a fost un deliciu permanent.

Ajută că toată această experiență motrică, olfactivă și tactilă vine pe fondul unei pelicule care știe ce vrea și știe cum să obțină asta.

Regizat cu mână sigură de James Wan, Aquaman and the Lost Kingdom continuă conflictele începute anterior, le augmentează, oferă și câteva reconcilieri de bun gust, precum și câteva elemente moralicești de actualitate.

Jason Momoa confirmă că nu este doar un pachet enervant de arătos de mușchi, ci și că are reale disponibilități comice.

Tachinările haioase din primul film nu lipsesc nici aici, dar nu îl mai contrapun roșcatei nurlii Amber Heard, ci lui Orm, fratelui vitreg, jucat de Patrick Wilson, alături de care trebuie să prevină declanșarea Apocalipsei alias Încălzirea Globală.

Restul distribuției, de la buni la răi, își face treaba cu profesionalism, iar momentul emoțional de vârf este micul discurs al lui Temuera Morrison despre ceea ce numim reziliență.

Într-o mare (echivocul e deliberat) de adrenalină, această lecție apare la fel de pregnant și de tăios ca un recif de corali.

O mențiune aparte merită și vastele spații în care ne poartă această aventură epopeică.

Se simt diverse ocheade aruncate prin lumea reală, dar și prin universuri fictive. Un pic de Petra combinată cu Ajanta în secvențele din deșert, un strop de The Lord of the Rings pentru regatul cel întunecat, parcă și niște Blade Runner subacvatic în partea cu citadela delincvenților oceanelor.

Dar cel mai mult mi-a gâdilat amintirea și spiritul estetic imensitatea amenințătoare a Antarcticii care ascunde secrete tenebroase. Am simțit o clară influență lovecraftiană, mai ales că monștrii care apar pe acolo par desprinși din descrierile din At the Mountains of Madness.

Spre finalul filmului, protagonsitul are o replică esențială:

I don’t know what lies ahead. But we can’t leave our children in a world without hope.

Sper că lumea va înțelege mesajul, pentru că e vital.

Și sper și că va mai fi un Aquaman 3.

O să avem nevoie de relaxare simpatică și în viitor.

Ce atâta profunzime, mai hai și bubuială

Când Roland Emmerich se apucă de treabă, e clar că Terra a dat de belea.

Independence Day, Godzilla, The Day after Tomorrow, 2012.

Cataclisme agreabile, nu-i așa?

Lor li se adaugă Moonfall, la fel de ridicol, la fel de spectaculos, la fel de eficient în a te face să suspenzi logica și să activezi distracția.

Luna, satelitul nostru natural (oareeeee?!?), își schimbă traiectoria, iar asta atrage după sine o suită de dezastre naturale nasoale.

Dar stați, asta nu e tot!

Înăuntru corpului celest s-a aciuat o entitate extraterestră, care a pus gând rău omenirii, iar pentru a o combate, vajnicele forțe americane de la NASA, cu largul concurs al prietenilor chinezi (am citat din film, nu sunt ironic), trimit o navetă rablagită într-acolo, pentru a o combate și a salva ce mai rămâne din civilizația umană, căreia încep să-i cadă bucăți de moloz selenar în cap.

Personajele vin cu proprii demoni, vag și șablonard schițați, pentru că Emmerich are înțelepciunea de a înțelege că am venit la Moonfall să sondăm scoarța și mantaua Lunii, nu abisul sufletului omenesc. Evident, tot ce e chestiune restantă psihologic se reglează în timpul acțiunii furibunde.

Remarcabil din partea realizatorilor este că aceste figuri schematice și puse pe goană reușesc cumva să se individualizeze și să devină familiare, astfel încât chiar începi să chibițezi pentru supraviețuirea lor, ceea ce nu se întâmplă, bunăoară, în cazul celor din Don’t Look Up, pe care îi pândește o năpastă similară.

Ajuns aici nu pot să nu afirm că, spre deosebire de Adam McKay, care îi consideră pe cei mai mulți oameni proști, Roland Emmerich are încredere că spectatorii nu vor lua în serios trăsnăile pe care le propune, altminteri periculos de apropiate de teorii conspiraționiste pe care le-am auzit aievea.

Protagoniști în Moonfall ar fi cam trei: Halle Berry, pusă comandant, pentru că e femeie și e neagră, dedicată părții de SUA care l-a votat pe Biden, dar, de fapt, lipsită de orice foflei; Patrick Wilson, masculul vivace, alb, în blugi și ciocate, dedicat părții de SUA care l-a votat pe Trump, mai pe problemă decât omoloaga de mai sus; John Bradley, dedicat acelei părți de SUA care e supraponderală și stă mult pe telefon, așadar cu cel mai amplu public țintă, constituind, de departe, cel mai savuros personaj al peliculei.

Nu numai că are ponderea cea mai ridicată de replici haioase (I love Elon!), dar ipostaza sa de Casandră rotofeie e o glumă ambivalentă și mi-aduce aminte de discuția cu un domn cu care lucrez de mai mult timp.

Nu mă întrebați cum, dar, la un moment dat, ne-am pomenit vorbind despre cei care cred în extratereștri. M-am mirat foarte, auzind cum dumnealui, om cu picioarele bine înfipte pe pământ, îmi spune cu zâmbetul pe buze:

– Iulian, eu, unul, nu cred, dar nu contrazic pe nimeni. Nu se știe niciodată.

Așa și cu Moonfall.

Merită văzut, poate îi catalizează vreunuia epifania care ne scapă de încălzirea globală, de discrepanța în creștere dintre bogați și săraci, de războiul nuclear sau de vreo AI pe care o apucă năbădăile.

Sau poate vă distrați pe cinste.

Tot e un câștig pentru omenire.