Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.