Eternitatea e numai una

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (3)

By Iulian in Filme 0 Comment

Când spui actor shakespearian, spui Laurence Olivier.

Doar Kenneth Branagh mai aspiră la această etichetă a priori, însă întotdeauna cu o reverență față de titanicul său predecesor, cea mai frumoasă fiind faptul că l-a jucat în My Week with Marilyn.

Olivier a jucat și regizat Shakespeare în toate felurile, dar mai dihai ca în Othello e greu să găsești ceva în îndelungata-i carieră.

Nu, nu l-a jucat pe Iago, așa cum ne-am fi așteptat, ci pe maurul însuși!

Boit pe față cu negru!

Pare neverosimil și, recunosc, privind retrospectiv, parcă încă nu-mi vine a crede ce mi-au văzut ochii, însă, în timpul vizionării acestei ecranizări din 1965, rezistența mea mentală s-a estompat.

Othello al lui Laurence Olivier nu este neapărat un personaj, cât un monument de interpretare. Pe tot parcursul filmului am avut impresia că Laurence Olivier nu e parte din poveste, ci plutește deasupra ei, o îmbogățește, dar nu îi aparține niciodată întru totul.

Asta pentru că abordarea sa nu este nici măcar teatrală, ci de-a dreptul bombastică. Orice face, Olivier face demiurgic, de la declamat monologuri cumplite la mimică intensă sau mișcări scenice, marcate de niște înflorituri nu foarte corecte politic, dar care te fac să vezi aievea o persoană de culoare.

Probabil că oricărui actor de pe această planetă i-ar fi ieșit un kitsch absolut, însă Laurence Olivier ne oferă o mostră atemporală a virtuozității tragedianului, o mărturie care poate fi decupată și pusă în vitrină precum un Koh-i-Noor dintr-un muzeu universal al artelor.

Ca realizare, acest Othello regizat de Stuart Burge nu se depărtează prea mult de o piesă de teatru, însă exploatează abil oportunitățile cinematografiei, prin prim-planuri și unghiuri de filmare, cel mai mare beneficiar fiind Iago al lui Frank Finlay, adevăratul stăpân al acestei tragedii.

Nu spun asta doar în virtutea unor exegeze care îl dau drept protagonistul de facto al creației shakespeariene (în genul lui Shylock), ci pentru că actorul are câteva momente în care ni se adresează direct nouă, spectatorilor, iar această deschidere nemijlocită către miezul infamiei sale ne face părtași involuntari și, paradoxal, ni-l apropie.

Dacă pe Laurence Olivier îl admiram ca pe o operă de artă, în interacțiunile sale cu Iago, acesta din urmă a beneficiat de atenția și angajamentul meu emoțional.

Îl distribuție îl regăsim și pe Derek Jacobi, alt remarcabil actor crescut la trena marelui Olivier, în rolul lui Cassio, dar ceva din modul l-a compus, poate înfățișarea, mi-a transmis o impreside nedeacvat tonului general al peliculei.

Cele două prezențe feminine importante ale piesei se fac remarcate treptat, discret la început, dar zguduitor pe final.

Ca și în cazul tuciuriului Olivier, și la Maggie Smith am avut de luptat cu etichetele mentale de domnișoară bătrână (are un portofoliu amplu al acestui arhetip) sau de Mrs. McGonagall din Harry Potter pe care experiența mea cinefilă i-o atribuie, așa că, în calitate de Desdemona, a avut de furcă până să se întrupeze în mintea mea. Dar, spre final, când fragilitatea personajului și sfâșietoarea luptă pentru trup și suflet ating sublimul, mi s-a dezvăluit o latură surprinzător de sensibilă a talentului acestei mari actrițe.

Un traseu asemănător a urmat și Joyce Redman în rolul Emiliei, soția lui Iago: reținută la început, dezlănțuită la final.

Aceste două doamne ale ecranului și scenei, ca și Laurence Olivier și Frank Finlay, au primit nominalizări la Oscar, o performanță colectivă impresionantă, care demonstrează că a-l juca pe Shakespeare este precum a gust din ambrozia zeităților Olimpului.

Îți asigură o fărâmă de nemurire.