Pe la 50 și ceva de ani, Bob Fosse, care deja își gravase numele pe firmamentul cinematografiei universale prin Cabaret, a făcut un atac de cord.

Nimic surprinzător, avea istoric în familie, fuma de stingea, muncea și curvăsărea pe rupte și mai suferea și de depresie, pentru care lua diverse substanțe.

Cu sprijinul doctorilor și al apropiaților, a trecut peste asta și a mai dus-o câțiva ani, răstimp în care a mai realizat câteva spectacole pe Broadway, precum și un remarcabil film cu tentă autobiografică – All That Jazz.

Dacă detaliile vieții lui vă sunt cât de cât familiare, ce se petrece în peliculă e destul de limpede.

Un regizor-coregraf (exact ca Fosse) îmbuibat cu psihedelice și cu țigara tot timpul în colțul gurii (leit Fosse, vezi și apariția lui din The Little Prince din 1974), pune de un nou spectacol și se dă de ceasul morții să gestioneze interacțiunile cu fosta nevasta, cu actuala concubină, cu o altă concubină apărută în peisaj, cu fiica lui (cea mai semnificativă umbră de umanitate din personalitatea sa), cu toți producătorii și, nu în ultimul rând, cu îngerul morții, o Jessica Lange cu un zâmbet care te bagă în sperieți un pic.

Survine și infarctul, iar secvențele din spital includ și o scenă de un naturalism frapant, nemaivăzut până atunci. Nu vă zic mai multe, dar vă asigur că o să vă meargă la inimă.

Inițial, în rolul principal ar fi trebuit să fie Richard Dreyfuss.

Nu-mi pot imagina vreo potențială eroare mai mare în toate analele celei de-a șaptea arte, dar zeii cinematografiei veghează, iar ideea asta nu s-a concretizat, partitura revenindu-i lui Rob Scheider, care e de un agajament total față de personaj, reușind să fie deopotrivă de expansiv și de interiorizat, așa cum trebuie să fie fost și regizorul în viața de zi cu zi, această dualitate reflectându-se în modul cum numerele muzicale ale filmelor sale sunt tot timpul în contrapunct față de acțiunea propriu-zisă (stilistică reluată cu mare succes de Rob Marshall în Chicago, la origini un alt succes de pe Broadway al lui Fosse).

Momentele coregrafico-sonore din All That Jazz nu par a atinge valoarea emoțională a celor din Cabaret (care au în mod deliberat un aer redus), însă compensează prin amploare.

Acea orgie erotică dansantă este senzațională, iar bucata finală e morbidă și înălțătoare deopotrivă și nu cred că am ascultat muzică funebră mai antrenantă ca asta, incluzând aici scena din Gadjo Dilo.

La capătul lui All That Jazz, dincolo de decodarea elementelor autobiografice și deliciul razzle dazzle cinic prilejuit de această confesiune a lui Bob Fosse, rămâne o întrebare.

E penitență sau sfidare?