Pentru cititorii neutri, afirmația din titlu e cel puțin surprinzătoare.

Pentru fanii lui Isaac Asimov, e un sacrilegiu.

Dar mi-o asum, pentru că n-am încotro.

A Whiff of Death (Respirația morții) este un roman fără cusur într-ale suspansului, mai profund din punct de vedere psihologic decât tot ce-a plasat scriitorul în universul roboților și al legilor lor și e excelent documentat, grație formației de bază a lui Asimov.

Într-o facultate de chimie, un doctorand este găsit mort într-un laborator, aparent din cauza unei neglijențe proprii, însă profesorul îndrumător nu e convins și se înhamă la a aduce lumina într-un caz care e mai tenebros de la zi la zi.

Lumea academică este considerată îndeobște mai plictisitoare și mai puțin violentă decât cea a mafioților sau finanțiștilor sau avocaților, însă autorul o construiește atât de plastic, încât simți că ești acolo, în mijlocul unor conflicte de ambiție care pot varia de la meschine la ucigătoare.

I s-a imputat lui Asimov răceala caracterizării personajelor, însă aceasta nu se aplică și aici. Protagonistul are o personalitate aparte, care influențează modul cum interacționează cu ceilalți și, implicit, cursul acțiunii. Profesorul Brade este moale, șters, șovăielnic, nesigur de postul său, aproape că te enervează văzând cum alege să se comporte în anumite situații, însă are o integritate irezistibilă, care ni-l face simpatic.

Ultimul, dar nu cel din urmă aspect care distinge această carte de altele ale lui Asimov este modul cum acesta structurează narațiunea. Mecanismul său este simplu și de o eficiență maximă – de fiecare dată când are loc o dezvăluire care schimbă lucrurile sau când un eveniment ne deturnează convingerile sau când personajul principal are o revelație pe care nu ne-o împărtășește și nou, afurisitul, capitolul se încheie.

Ce să faci, n-ai de ales decât să îl începi pe următorul.

Și tot așa până la final, când îți dai seama că timpul a trecut neobservat și îi dai dreptate subsemnatului.

Cel mai bun roman al lui Asimov nu e SF!