Întotdeauna m-am simțit ca acasă printre suprarealiști. Am fost în elementul meu în Espace Dali și ca peștele în apă în Musée Magritte.

Mă fascinează aparenta simplitate a tablourilor lui Chirico și mă dau în vânt după peisajele nepământene ale lui Yves Tanguy.

Acum, însă, îi rog pe toți acești artiști să facă un pic de loc în mintea mea pentru Mamoru Oshii și al său Tenshi no tamago (Ou de înger).

O fetiță cu un aer imaterial și atemporal poartă cu duioșie maternă un ou, străbătând peisaje coșmărești, aproape monocrome și izvorâte din abisurile unui subconștient tulbure.

La un moment dat, i se alătură un personaj masculin impozant și imperturbabil, care poartă un instrument de o formă familiară.

Tenshi no tamago nu propune narațiune și nici simboluri accesibile.

Nu are îngăduință față de privitor.

De fapt, nici nu îi pasă de el.

Însă, acesta, claustrat în propria locuință și captiv al propriei minți, se lasă înrobit de atmosfera lugubră, imaginile hipnotice și coloana sonoră tulburătoare.

Ca și restul mapamondului, și eu simt în această perioadă atingerea neliniștii, inamic insidios, care îmi subminează plăcerea existenței.

Tenshi no tamago e receptaculul în care această neliniște devine benefică.

Numai sub imperiul ei poate fi această operă de artă trăită în plenitudinea ermetismului ei.

Numai astfel imperceptibila acumulare emoțională poate ecloza dureros la final.

Care este sensul acestei animații unice?

Puteți foarte bine să întrebați:

Care este sensul vieții?

Și, într-un caz, și într-altul, fiecare are propriul răspuns.

Prin Tenshi no tamago, eu le-am întrezărit pe amândouă.