Există o expresie în limba engleză, ”marriage made in heaven”.

Nu știu sigur cărui procent dintre mariajele umane i se aplică, sper unuia cât mai mare, însă pare a fi formularea ideală pentru împerecherea dintre flaut și harpă.

Ambele instrumente au ceva angelic în sonoritate, însă nu îmi imaginam că se completează atât de bine, ilustrând în același timp metafora căsătoriei ideale pe care o dădea Khalil Gibran – un picior al tău e legat de al celuilalt, însă fiecare are și un picior liber.

Această ambivalență a angajamentului dublat de independență a fost în centrul Concertului in Do major pentru flaut, harpă si orchestră, K. 299 de Wolfang Amadeus Mozart, prezentat în cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Pe măsură ce audițiile aici mi se întețesc, mi se cristalizează și convingerea că lumea muzicii clasice este ca un ocean nesfârșit, pentru că, deși Mozart e printre compozitorii care mi-a glăsuit cel mai mult de-a lungul timpului, de această nestemată habar nu aveam.

În cadrul ei, s-a dezvăluit acea uniune celestă dintre flaut și harpă, Rebecca Taio (Italia) insuflând viață primului instrument, iar Maria Bîldea mângâindu-l pe cel de-al doilea.

Ca mariaj fericit, și acesta a străbătut timp și spațiu, mai ales că, foarte generoase, cele două artiste ne-au oferit două bisuri sublime: Antract de Jacques Ibert și Orfeu și Euridice de Christoph Wilibald Gluck.

Prin intermediul lor am avut parte de o incursiune într-o natură bucolică, cu susur de râu și ciripit de zburătoare, de aventuri în stil Mr. & Mrs. Smith, dar și de nostalgia unui relații de durată, precum cea dintre Filemon și Baucis, a căror iubire statornică și reciprocă i-a înduioșat până și pe zei, care i-au transformat după moarte în arbori, pentru a continua să petreacă eoni împreună.

Am vorbit la un moment de duelul din mintea mea dintre Mozart și Beethoven drept un Fedal al muzicii.

Chiar și în cazul celor doi titani ai tenisului s-a întâmplat să se afle de aceeași parte a fileului, la meciuri demonstrative, când nu ezitau să arate tot felul de artificii tehnice.

Și spectacolul de la Filarmonica din Craiova a fost o astfel de demonstrație de comuniune între rivali, oferindu-ne Simfonia nr. 8 in Fa major, op. 93, supranumită și Mica Simfonie, a lui Ludwig van Beethoven.

Mică, mică, dar atât de complexă și armonioasă, încât orice creator de muzică ar fi bucuros să o plăsmuiască și să o denumească Marea Sa Simfonie.

În fruntea orchestrei care a redat-o s-a aflat Alexandru Ilie. Ca orice dirijor pe care mi-a fost dat să îl urmăresc până acum, a avut propriul registru de mișcări prin care i-a ghidat pe muzicienii craioveni.

Dar, dacă alți confrați uzează de gesturi bruște, energice, ca un fel de Kung Fu dirijoral, Alexandru Ilie a afișat un registru gestual mlădios, ca de Tai Chi.

Însă, așa cum am aflat-o pe propria piele, această artă marțială așa-zis moale este atât de solicitantă, încât nu m-am mirat să văd că, la final, dirijorul era extenuat, dar fericit.

Fericit, precum oricine a avut șansă să se afle în sala Filarmonicii din Craiova în această seară memorabilă.

Încă una însemnată pe răbojul încântării.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul meu Daniel Botea.