La Enescu în deplasare acasă

După ce i-am adus Festivalului Internațional ”George Enescu” omagiul cuvenit, mergând la București, l-am primit cu brațele deschise și acasă, vizita-i fiind intermediată de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Deși în deplasare, n-a făcut rabat de la calitate, oferindu-ne două concerte de înaltă clasă.

Primul dintre acestea a adus pe scena Filarmonicii din Craiova Orchestra Simfonică de Stat din Istanbul.

Profesioniști desăvârșiți, care au fost temelia unui program de intensă varietate.

Deși George Enescu a fost cetățean al lumii (mi-aduc aminte numai câte decorații erau expuse în muzeul din București care îi e dedicat, pe vremea când era deschis), a fost în primul rând român, iar asta se simte prin fiecare acord al Baladei pentru vioară și orchestră.

În ea aflăm acea trăire imposibil de tradus în altă limbă, numită dor.

Și nu pentru că alte limbi n-ar avea cuvântul adecvat, dar e vorba despre ansamblul de sentimente care îl compun: tristețe, dar și bucurie, tensiune, dar și relaxare, avânt, dar și resemnare.

De aici, nu a fost decât un pas către Concertul pentru vioară în Mi minor, Op. 64 al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, veritabil reper atemporal al acestui tip de compoziție.

Una în care vioara este un epicentru de emoție, care sunt preluate și propagate de orchestră, extizându-se ca niște unde nu de șoc, ci de epifanie către public.

Liant al celor două lucrări amintite a fost solistul Vlad Stănculeasa, care a funcționat la rându-i ca un fel de izvor primordial de sonoritate armonioasă.

Timpuriu în concert i-am remarcat o particularitate a stilului de interpretare – foarte rar ridica arcușul, asigurând astfel o curgere continuă a sunetelor.

Curgere care, odată cu aplecările sale în toate direcțiile, generate de starea de flux a artei, a făcut ca muzică să curgă în toate cele patru zări.

Iar un moment sublim, pe care l-am imortalizat cu aparatul de fotografiat al minții, a fost trăirea sa, impulsionată în plan secund de dirijorul Hasan Niyazi Tura, care încearcă să îi transmită acel nivel de motivare pe care îl vezi la un antrenor de sport de echipă în cele mai fierbinți momente ale unui meci decisiv.

Aceeași energie dirijorală s-a vădit și în timpul Simfoniei nr. 1 a lui Ludwig van Beethoven, o alegere muzicală firească.

De ce?

Pentru că Beethoven se aude bine din Canare până-n Levant și de la Poli la Ecuator.

Deoarece oaspeții din Craiova erau din Turcia nu a lipsit și o compoziție aparținând spațiului lor cultural – Peisaje însorite (părțile 1 și 3) de Cemal Reșit Rey – care a evocat acel univers oriental al caravanseraiurilor în care s-au născut poveștile din O mie și una de nopți.

Cel de-al doilea spectacol care i-a fost hărăzit Craiovei ca parte a Festivalului Internațional ”George Enescu” mi-a relevat triumful umanității într-o dublă ipostază – individuală și colectivă.

Programul a fost parcă anume pentru asta și a inclus:

Selecțiuni din Opera King Arthur a lui Henry Purcell;

Zadok the Priest și Hallelujah din oratoriul Messiah a lui Georg Friederich Haendel;

Missa încoronării pentru soliști, cor și orchestră, K. 317 a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Fiecare dintre aceste compoziții a relevat calități specifice fiecăruia dintre soliști.

Vocea mlădioasă și superba expresivitate facială și corporală a sopranei Cristina Fieraru.

Prestanța discretă, dar eficace a mezzosopranei Sorana Negrea.

Timbrul impunător al baritonului Andrei Lazăr.

Plurivalența vocală a baritonului Sebastian Balaj.

Însoțiti de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț, care au strunit arhilăute, veritabile relicve vivante ale acelei epoci, toate aceste glasuri s-au înălțat pe cerul mărinimos (a se citi senin) al Craiovei și, în ambianța cu adevărat regală a fațadei și curții Muzeului de Artă, au curățat istoria de toate dramele ei și au adus până în prezent ce are trecutul mai de preț de oferit.

Însă cred că sunt doar unul din cei mulți care au fost în primul rând copleșiți de monumentala desfășurare de forțe a corului care a răsunat în acea seară.

Dirijat, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii ”Oltenia”, de Andrei Stănculescu, tânăr și energic, veritabil liant între gloria muzicală a trecutului și gusturile contemporane, ansamblul corului s-a constituit treptat, la cel craiovean adăugându-se Corul Preludiu – Voicu Enăchescu și Corul BRD.

Într-o eră dominată de adversități de tot felul, a fost ca o binevenită mângâiere să simt cum aceste formații muzicale nu doar că s-au armonizat fără dificultăți, dar au potențat muzica până la a prinde pe oricine în iureșul ei.

Mi-am aduc aminte cum, în timpul reprezentației Hallelujah, soprana Cristina Fieraru, care nu era implicată muzical, beneficiind de un meritat moment de respiro, fredona la rându-i versurile, îndreptând câte un zâmbet larg către vasta falangă a frumuseții auditive.

Solist, membru al corului sau al orchestrei, dirijor, tehnician sau spectator, fiecare dintre noi a contribuit cu un dram de simțire la acest efort colectiv de comuniune.

Iar rezultatul va fi avut ecou în toate zările.

Festivalul Internațional ”George Enescu” și-a aflat un avatar demn în Bănie.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Barocul e de-al nostru

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am avut de-a face cu barocul.

Dar nu ca o relicva a unui trecut de care ne despart trei secole, ci un baroc de o modernitate impresionantă și chiar savuroasă.

Venisem chitit să ascult pentru prima dată pe viu Stabat Mater a lui Giovanni Batista Pergolesi, o lucrare de o mare încărcătură emoțională, care are o tematică religioasă (Fecioara Maria plângându-L pe Iisus răstignit), dar pe care o transcende și devine o universală plângere a mamelor care își văd copii victime ale urâciunii discriminării și violenței arbitrare.

Am regăsit toată această tristețe sublimă, sporită de prezența unei soprane tinere, dar impunătoare din punct de vedere sonor – Cristina Fieraru – secondată inspirat de mezzosoprana Victoria Ghirvu.

Și, deși capacitățile vocale ale celor două interprete erau consistente, momentele când am fost cel mai mișcat cel mai mult au fost când redau versurile aproape în șoaptă în perfectă sincronizare cu arcușurile mângâind ușor corzile instrumentelor, având în centru două arciulito (lăute de dimensiuni mari, specifice barocului), manevrate cu impecabilă discreție de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț.

Suferința mută și suferință exprimată plenar, parcă am regăsit cele două grupuri statuare pe care le-am contemplat mai demult în Bologna și despre care am scris aici.

A urmat Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, BWV 1052 al lui Johann Sebastian Bach, titanul baroc prin excelență.

Dar nu i-a lipsit modernitatea nici creației, căci au fost moment când claviatura emitea sonorității ca ale unui filme de acțiune în momente de respiro plin de suspans.

De-a lungul timpului, s-au manifestat artistic diverși pianiști la Filarmonica din Craiova. Unii dintre ei erau virtuozi năvalnici, care te captivau printr-un diluviu de energie.

Însă, am ajuns să prețuiesc și acel desăvârșit meșteșug și acea experiență (inclusiv de viață), precum a lui Constantin Sandu, care i-au permis să transpună creația lui Bach în plenitudinea grației ei.

După atâtea momente elegiace, merită să înceapă distracția!

Da, muzica barocă, aceea pe care o asociem petrecerilor pompoase și scorțoase de la Versaillesul lui Ludovic al XIV-lea, poate fi antrenantă ca la un festival contemporan.

Ce-i drept, a fost nevoie de un showman care să unească încântarea publicului cu aplombul orchestrei și al corului (ghidat de Bogdan Botezatu), iar spectacolul Filarmonicii din Craiova l-a aflat în persoana dirijorului Andrei Stănculescu.

Cu sceptru lung și tamburină, cu o pasiune contagioasă, a condus selecțiunile din Indiile Galante ale lui Jean-Philippe Rameau într-un crescendo de bucurie a vieții.

Oamenii suferă de sute de ani.

Dar tot de atât timp știu și să se distreze.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.