Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc cate filme facute pe acelasi calapod am suportat de-a lungul timpului, ajung la concluzia ca sunt batut in cap, pentru ca uit de fiecare data ce ma asteapta.

Kung Fu Panda mi-a stimulat din nou aceste reflectii autoflagelante. Eroul principal este un Panda bun la inima, simpatic si total impiedicat (ca sa nu mai zic ca e si supraponderal), care viseaza sa ajunga luptator Kung Fu si care, dupa ce se pune in ‘njde mii de situatii penibile, se dovedeste a fi Alesul (Chosen One pentru anglofili), menit sa invinga raul si sa restabileasca binele in lume.

Ce-i drept, translatarea in lumea animalelor  acestei structuri narative arhi-mega-ultra-cunoscute e o idee draguta, iar efectele speciale sunt suficient de spectaculoase, incat sa uiti ca ai de-a face cu un Karate Kid pixelat si animat. Ca de obicei, vocile sunt ale unor nume grele, dar, sincer sa fiu, numai a lui Dustin Hoffman si a lui Jack Black mi s-au parut a iesi din banalitatea pe care multi actori o imprima unui astfel de rol (m-au dezamagit „Chichi” Chan si Angelina Jolie).

In timp ce priveam filmul si anticipam vreo 3-4 scene, mi-a picat fisa: cum as mai suporta eu un thriller dur si gretos cum e Seven, daca nu ar exista Kung Fu Panda, sa ma amageasca un pic in mod placut? Fiecare lighioana, oricat ar fi ea de urata si neinsemnata, are rostul ei pe pamant.