Un Braveheart mai stangaci

lion1E un pic nedrept din partea mea sa compar filmul lui Mel Gibson cu unul anterior lui cu mai bine de zece ani, dar subiectele celor doua sunt prea similare, sa ma pot abtine.

Ca si Braveheart, Lion of the Desert prezinta cam tezist lupta pentru neatarnare, curajoasa, dar si plina de sacrificii, a unor bastinasi impotriva invadatorilor straini. In cazul de fata, este vorba despre libienii care s-au opus cu vitejie incercarilor lui Mussolini de a le infeuda tara.

Problema cu Lion of the Desert este ca realizatorii s-au concentrat pe ce tine de istorie si au dat-o in bara cu partea filmica propriu-zisa. Furat de entuziasmul patriotismului regional si de incantarea de a beneficia de fonduri substantiale, regizorul sirian Moustapha Akkad a depus eforturi laudabile de a recrea personajele, costumele, armamentul si succesiunea evenimentelor. Aici intervine un mare „dar”: cei mai multi dintre actorii din rolurile secundar-episodice rostesc replicile ca pe niste poezii de serbare de sfarsit de an, scenele de anvergura sunt alterate tocmai de apasarea cu care se vor realiste, iar filmul per ansamblu plictiseste mai mult de doua treimi din timp.

Povestea ii opune pe generalul Graziani (Oliver Reed), trimis de Musollini (un Rod Steiger intr-un rol micut, dar pe care il exploateaza copios) sa subjuge definitiv Libia, care de ani buni i se opune, condusa fiind de Omar Mukhtar (Anthony Quinn). Curat duelul William Wallace – Edward I, numai ca, daca Anthony Quinn il cam face pe omologul sau Mel Gibson, manierismele exagerate ale lui Oliver Reed sunt de-a dreptul rizibile in fata rautatii impecabil structurate a lui Patrick McGoohan.

M8DLIOF EC006

O sa insist asupra lui Quinn, pentru ca, pe langa faptul ca este protagonistul povestii, este si acela care scoate maximul dintr-un scenariu a la Sergiu Nicolaescu. Mai ales spre final, cand personajul sau da de restriste, mexicanul pe care multa lume l-a considerat si il considera grec il infuzeaza cu noblete si surmenare, pe care nu le reda doar din vorbe, ci din intrega fiinta. Cum aminteam mai in gluma, mai in serios in articolul anterior, in filmele mai slabe se vad actorii mari, pentru ca talentul le iese si mai mult in evidenta cand se confrunta cu amatorismul celorlalti sau cu al peliculei in general.

Imaginea lui Anthony Quinn incatusat, infrant, dar inca in stare sa ceara un lighean cu apa si sa se pregateasca plin de evlavie pentru ablutiuni este amintirea frumoasa care mi-a ramas in minte si motivul pentru care nu regret ca am vazut Lion of the Desert, in ciuda tuturor betesugurilor sale.

M4DLIOF EC003

Asa e cand n-ai cu cine

Sunt apologetul filmelor vechi alb-negru, dar adevarul mi-e destul de bun prieten, incat sa recunosc cand patina vremii stirbeste din calitatea unei pelicule, in general considerata de valoare.

Viva Zapata! este un astfel de trist caz. Motive sa-l vad aveam. Il are in frunte pe acel Marlon Brando din perioada lui de gratie a anilor ’50, cand era nominalizat la Oscar pentru aproape orice personaj de care se atingea; protagonistul este secondat de un alt gigant al cinematografiei, Anthony Quinn, castigator de statueta pentru acest rol; regia este semnata de Elia Kazan (A Streetcar Named Desire, On the Waterfront), iar scenariul de John Steinbeck, scriitor laureat cu premiul Nobel pentru literatura.

Povestea urmareste, asa cum o arata si titlul, viata lui Emiliano Zapata, faimosul revolutionar care a luptat pentru sarmanii din Mexic si l-a prefatat pe Che Guevarra, guerrillero-ul adorat de stangistii de pretutindeni. Problemele acestui film apar inca de la inceput. Avem un episod in care Zapata il sfideaza pe dictatorul Mexicului, apoi unul parca rupt de celalalt in care se deda la nu stiu ce revolta, iar aceasta insiruire de scene subtirel legate narativ continua asa pana la final.

N-ar fi asa mare prapad, daca aceste scene ar fi memorabile. Numai ca pe fondul regiei obosite a lui Elia Kazan (extenuat poate de efortul de realiza in acelasi an magnificul A Streetcar Named Desire) apar niste interpretari pline de pretiozitate si emfaza inutila ale unor actori care nici macar nu catadicsesc sa incerce sa isi rosteasca replicile cu vreun accent hispanic, considerand ca machiajul care ii face mai tuciurii si, implicit, mai mexicani, e suficient. Nu exista decat doua exceptii.

Exact cei doi mari pe care i-am pomenit la inceput. Anthony Quinn, mexican de origine, isi joaca natia cu verva si cu un aer sugubato-superficial care provoaca hazul oricarui minutel in care apare. Despre Marlon Brando am inteles in sfarsit un lucru: deseori am auzit ca ar fi revolutionat arta actoriei, dar pana acum nu mi-am dat seama cum, pentru ca partenerii de ecran din acea serie formidabila a tineretii sale i-au dat o replica extraordinara (ganditi-va numai la Vivien Leigh in filmul pe care l-am invocat de atatea ori pana acum, A Streetcar Named Desire). Langa diletantismul colegilor din Viva Zapata!, insa, finetea cu care Brando imbina naturaletea si un pic de ingrosare in a-si construi personajul apare clara de parca am fi la o disectie.

Despre scenariul lui John Steinbeck ezit sa ma pronunt. E cam patetic, se vede ca autorul a gandit ca un scriitor si mai putin ca un scenarist pur-sange, dar a incercat sa contureze cateva conflicte morale si personaje arhetipale si a reusit sa se scoata partial cu finalul.

In concluzie, recunosc inca o data: cand vezi filme vechi, exista riscul sa o dai si in bara.

Pentru ca in acest film apare si un caine foarte simpatic, un prieten alaturi de care priveam, si-a adus aminte sa ma intrebe ceva de pret eukanuba; daca stau sa ma gandesc mai bine, era despre hrana de caini eukanuba.