Dintre multele activități pe care pandemia le-a lovit la temelie, imposibilitatea de călători după bunul plac trebuie să fi usturat al naibii de tare.

Și încă mai ustură, însă avem muzica, un pașaport mai accesibil și infinit mai puțin controversat decât cel de vaccinare, care ne poartă pretutindeni, opreliști fiind doar propria imaginație.

Eu, unul, m-am folosit de curând de acest pașaport, depășind fruntariile unui nou concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Voiajul a început cu Arleziana (suitele I și II) de Georges Bizet, care m-a purtat prin orașul provensal care îi dă și numele, pe care am avut neasemuitul privilegiu de a-l vizita în vremuri antecovidiene.

Învăluit de sonoritatea deopotrivă de energică și de melancolică a acestei compoziții, am revăzut impunătorul amfiteatru roman, în care se țin încă niște coride mai puțin sângeroase, am descins în pitoresc de lugubrul Cryptoporticus, m-am recules în cloatrul Bisericii St. Trophime și m-am oprit în Les Alyscamps, unde am simțit o adiere a senzației despre care voi vorbi spre finalul articolului.

Tot Bizet mi-a fost ghidat și în universul hispanic, dăruindu-mi-o pe Carmen.

Această operă mi-e atât de cunoscută, încă eram curios cum o să reacționez la bucățile pe care le știu de pretutindeni, chiar și din reclame sau de la competițiile de patinaj.

Nu m-am mirat, ba chiar am fost încântat, când m-am pomenit ținând ritmul cu piciorul sau cu palmele, spre amuzamentul nu foarte bine mascat al tovarășilor de audiție, aflați la o distanța epidemiologică sigură, bineînțeles.

Unde mai pui că dirijorul Marius Hristescu, arătos, expresiv și cu o cămașă bufantă adecvată, părea rupt din această tragedie (da, asta e, în caz că ați uitat) care ne încântă.

Pe de altă parte, bucățile mai puțin familiare, îndeosebi cele lente, au acționat în același mod turistic, dar mai subtil.

Astfel, m-am reîntors pe acea plajă puțin populată din Perellonet, un orășel de lângă Valencia.

Un loc unde, printre puținele dăți din viața mea, am simțit că timpul stă în loc.

Niște păsăruici înrudite cu fluierarii alergau de colo-colo, profitând de alternanța valurilor, pentru a ciuguli de pe nisipul umed.

Un pescar relaxat prindea câte un pește, îl scotea din cârlig și îl arunca în spate, fără să arunce vreo privire unde ajunge. Și, culmea, ajungeau toți în același loc!

Iar marea…

Marea pur și simplu era.

Dar spectacolul Filarmonicii din Craiova n-a fost doar nostalgie pură, ci a invitat la reflecția față de o altă călătorie, una pe care nu ne-o dorim, dar o vom întreprinde cu toții.

Pitulat între porțiile masive de Bizet, s-a găsit și Dansul macabru al lui Camille Saint-Saëns.

Conceptul dăinuie, după cum poate știți, din Evul Mediu, mai precis din perioada Marii Ciume, care a secerat bogați și săraci, frumoși și urâți, tineri și bătrâni, fără deosebire.

Și nu suntem noi cumva în mijlocul unei pandemii care s-a comportat aidoma, deși mai blând un pic?

Ideea de a le readuce spectatorilor aminte de condiția de muritori este corectă din punct de vedere filosofic, dar periculoasă din punct de vedere al divertismentului.

Știu, vă vine să ciocăniți în lemn acum. Au făcut și cei din orchestră, prin persoana lui Sorin Săceanu, care a transformat xilofonul în cea mai seducătoare toacă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată.

Iar stilul jucăuș al acestei transpuneri s-a extins la toată orchestrația.

Bineînțeles, nu au lipsit accentele lugubre, excelent marcate de violonistul Octavian Gorun, dar eu, unul, am parcurs acest Dans al Marii Călătorii având în minte o replică a lui Maximus din Gladiator:

Moartea ne râde tuturor în față.

Tot ce putem face este să îi râdem și noi ei.

Imaginile au fost surprinse de acest neobosit cronicar vizual care este Daniel Botea.