În ampla operă a lui Federico Fellini, apostol al lirismului cinematografic alb-negru, Amarcord se distinge drept o creație foarte colorată.

Nu doar grație cromaticii desăvârșite, ci și naturii personajelor și situațiilor înfățișate.

Filmul fellinian m-a ajutat să înțeleg mai bine și demersul lui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio. Cineastul deja consacrat se uită în trecut și ne furnizează un fel de autobiografie vag înșelătoare, care se vrea a fi o frescă a microcosmosului unde s-a format, dar și o explicație a preocupărilor, angoaselor și stilului său.

De aceea, Amarcord (care s-ar putea traduce drept Îmi amintesc) nu merită puricat pentru coerență. Așa cum mecanismul memoriei este departe de a fi linear sau structurat ca o bibliotecă, așa și modul cum își compune Fellini pelicula este tributar zbânțuielii unei anamneze naturale.

Fiecare dintre vignetele pe care regizorul le realizează cu o grijă mai mare decât pare la prima vedere are ceva de oferit.

Unele sunt nerușinate.

Unele sunt tulburătoare.

Altele sunt înduioșătoare.

Figurile care îl înconjoară pe protagonist, un adolescent în care se deșteaptă mugurii erotici și care face toate tâmpeniile specifice vârstei, sunt arhetipale: părinți colerici, un fel de Malena de Rimini, unchiul fante de Obor (sau Piazza, cum o fi la ei), preotul paroh plictisit, activiștii fasciști săraci cu duhul și alții pe care îi știm de aievea sau din alte creații din vasta cinematografie italiană.

Captivante separat, momentele din Amarcord impresionează prin modul cum evoluează. Primele sunt rocambolești, au ceva de farsă și sunt distractive cum rar găsești în filmografia lui Fellini. Pe măsură ce timpul trece și copilăria se deplasează spre maturitate, devin mai elegiace, unele chiar triste.

Amarcord e povestea inevitabilei izgoniri din Paradis.

Fiecare dintre noi a trăit-o, mai lin sau mai abrupt.