Citizen Kane in the Underworld

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Tensiune fara impuscaturi

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster, planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.