Sa privim pictura! (LXV)

Bar la Folies-Bergère

O pictura tarzie a lui Manet pe care si eu am descoperit-o tarziu si care demonstreaza inca o data ca impresionismul sau, in comparatie cu al celorlalti grei, a vizat o altfel de natura, cea umana.

Trei chestiuni mari si late au construit admiratia pe care o am pentru acest tablou.

Prima este precizia cu care este sugerat cadrul, un bar pe care in zilele noastre l-am numi „de fiţe”, cu bauturi fine si scumpe si cu oameni multi care sunt convinsi ca simpla prezenta acolo ii imbiba cu status social si cu noblete.

A doua este ceva ce in termeni literari s-ar numi „licenta poetica”, un fel de „Cobori in jos, Luceafar sfant” a lui Eminescu, in varianta vizuala. In spatele figurii centrale este o oglinda, deci eu, privitorul, ar trebui sa ma reflect in ea si, conform pozitiei si legilor fizicii pe care vag mi le amintesc din liceu, ar trebui sa ma regasesc fix in spatele barmanitei, ocupand o mare parte din panorama localului. Manet si-a permis insa sa mute reflectia in partea dreapta si m-am chinuit in fel si chip sa ma pozitionez mental pentru a gasi o logica in aranjamentul spatial al picturii si nu am reusit.

E clar, francezul si-a permis in amurgul vietii sa sfideze inca o conventie, de data asta a fizicii, asa cum facuse cu multi ani inainte cu cele sociale, in Olympia sau Dejun pe iarba. Ce e extraordinar e ca „licenta artistica” e perfect justificata: impresia generala pe care o produce ar fi ciuntita fara imaginea de pe fundal.

Ce de-a treia calitate a acestui tablou este figura sa feminina. Nu sunt un impatimit al barurilor, dar am umblat prin destule si am fost servit de destule chelnerite si barmanite, incat sa mi se para ca recunosc in cea infatisata de Manet o universalitate a acestei profesii – un amestec de oboseala, dezamagire, atractivitate, lascivitate si un pic de ingustime.

Ros de o boala pe care o avea de la femei, Edouard Manet a mai gasit totusi putere sa nu le poarte pica si sa le aduca inca un omagiu cu arta sa irepetabila.