Farmecul neverosimilului

M-am decis sa vad The Blind Side ca sa ma dumiresc de ce a luat Sandra Bullock Oscarul, pe care, apropo, l-a primit in aceeasi zi cu Zmeura de Aur; pentru alt film, evident, altfel chiar as fi inceput sa cred ca am intrat in vreo lume de-a lui Murakami, cu doua lune pe cer si oameni mici care ies pe gura.

The Blind Side are un inceput standard de film motivational inspirat din fapte reale. Big Mike (interpretat de un tip chiar foarte mare, Quinton Aaron) e un adolescent de culoare care, prin bunavointa oficialilor unui liceu crestin (stiu, suna aiurea, dar cam asa e pe la americani), in special a antrenorului de fotbal, ajunge sa urmeze cursuri acolo, dar fara a dovedi vreo mare aplecare pentru invatatura si continuand sa isi pastreze conditia de exilat la marginea societatii.

In cadrul unei scene care are, intr-adevar, potential sa umezeasca ochii, silueta sa masiva, trista, dar demna ajunge in raza vizuala vultureasca a Sandrei Bullock, dama bine la 40 si, aranjata din toate punctele de vedere: corp la care se aplica regula bunului simt enuntata de Bob Hope vis-a-vis de Marlyn Monroe, haine de soi, slujba interesanta, banoasa, dar care ii lasa timp berechet si de familie, care consta dintr-un sot ultra-intelegator si patron de nu stiu cate restaurante si dintr-un baiat si o fata, educati si ascultatori in limita posibilului.

Sandra Bullock nu sta pe ganduri, il ia pe Big Mike acasa, ii da de mancat si de imbracat si e chitita sa il adopte. De aici ar trebui sa inceapa o poveste sinuoasa, mustind de substanta dramatica, in care protagonista s-ar vedea pusa la zid de o comunitate intoleranta, s-ar instraina de familie, dar toate s-ar solutiona pana la urma, pentru ca binele invinge raul, asta e clar.

In The Blind Side, insa, fortele binelui realmente sterg pe jos cu cele ale raului. Nimeni din familie nu are ceva serios de obiectat: sotul se mai mira la rapiditatea manevrelor consoartei, dar o stie prea bine, asa ca nu se impotriveste si chiar se alatura initiativei, mezinul e incantat din prima (ce pustan n-ar vrea sa aiba un frate mai mare, mult mai mare, cu care domine in scoala?), doar fiica are o idee de indoiala in legatura cu imaginea ei in randul colegelor, treaba pe care o solutioneaza rapid si, cum altfel, in bine.

Restul de mici incercari la care este supusa aceasta opera de binefacere, inclusiv momentul in care propriile motivatii ale personajelor sunt puse sub semnul intrebarii (idee pe care am apreciat-o) sunt reglate in doi timpi si trei miscari de afurisenia binevoitoare a Sandrei Bullock, care nu si-a abandonat deloc stilul pe care i-l stim din atatea filme, dar pe care l-a directionat altfel si l-a transformat intr-un veritabil motor al povestii. Un motor de Oscar.

Ce mi-a dat de gandit este cat de obisnuiti suntem cu adversitatea, astfel incat sa resimtim asa acut lipsa ei. Recunosc, mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu se vor ciocni capete si mentalitati, dar, dupa aceea, m-am simtit excelent, pentru ca The Blind Side suplineste inclestarea prin savoare din belsug (pe langa Sandra Bullock, Jae Head in rolul pustanului merita o coronita de premiant – nu va uitati asa la mine, e saptamana „Scolii Altfel” si cand vad puzderia de scolari pe strada, ma apuca nostalgia).

The Blind Side este un film frumos pentru ca este Blind-at impotriva oricaror acuzatii de neverosimilitate, la care poate raspunde exact ca orice persoana care face ceva din suflet si e luata la rost de ciufuti si nihilisti: Da, bah, si care e problema ta?