Tot o aniversare (de ieri, 23 octombrie) m-a împins să scriu despre filmul de față.

De data aceasta a lui Edson Arantes do Nascimento, cunoscut mapamondului drept Pelé.

Recunosc, deși sunt trecut de multișor de pubertate, ca fotbalist îl știu doar din retrospective, în special cele de demult al Eurosportului, pe care le devoram ca și pe documentare, însă aparține unei ere mitice, pe care oricine cu un dram de pasiune pentru acest sport o cunoaște.

Ca dovadă, am o discuție simpatică la care am fost martor în tramvai, între doi băieți de liceu, care dezbăteau aprins cariera și palmaresul lui Pelé, pe care le aflaseră din noi versiuni ale jocului FIFA, unde, spre lauda producătorilor, există echipe și crâmpeie din fotbalul de demult.

Așa mi-am adus aminte și de un film pe care l-am văzut pentru prima dată ca adolescent, în miez de zi liberă (era ceva grevă sau sărbătoare hotărâtă de curând de guvern).

Se intitulează Victory și se petrece în mare parte într-un lagăr german de prizonieri de război, în care câțiva dintre aceștia, în frunte cu Michael Caine, își umplu timpul jucând fotbal.

Unul dintre comandanți (interpretat cu obișnuita-i prestanță de Max von Sydow), cunoscător al jocului, are ideea de a organiza un meci între nemți și echipa cosmopolită a captivilor, însă superiorii plusează în scopuri propagandistice, plănuind un spectacol pe stadionul plin din Parisul ocupat.

Regizat corect din punct de vedere tehnic și inspirat din punct de vedere sportiv de John Huston, pelicula nu îmi stârnise vreun interes deosebit, însă vine un moment în care apare un jucător de culoare, care jonglează cu mingea cu o abilitate deosebită și îl pune pe Sylvester Stallone în fund, exact cum o făcea Ronaldo cel dintâi cu mulți dintre portarii care i-au ieșit în cale.

Acesta era Pelé, iar de acolo atenția mi-a fost așa de prinsă, încât n-am mai driblat-o nimic din jur.

Ca film de război și lagăr, Victory mai presupune și o latură narativă despre evadare și Rezistență, dar aceasta doar întregește acumularea afectivă pentru meciul de final, care, la vremea respectivă, mi-a smuls la fel de mult entuziasm precum înfruntarea de cricket din Lagaan.

Poate cel mai frumos aspect al acestui film este perfecta osmoză dintre starurile de cinema și cele din fotbal.

Michael Caine e solid ca lider de echipă, iar Stallone amuzant prin bombăneli și, ca american, predestinat să stea în poartă, în timp ce cohorta de foști profesioniști într-ale balonului include, alături de Pelé, nume atât de mari, încât e o plăcere să enumăr câteva: Bobby Moore (căpitanul Angliei, câștigătoare la Cupa Mondială din 1966), Osvaldo Ardiles (membru al naționalei Argentinei la Cupa Mondială câștigată în 1978), Kazimierz Deyna (membru al marii echipe a Poloniei anilor ’70), Paul van Himst (fost național și selecționer belgian).

Filme despre fotbal s-au mai făcut, iar unele sunt mai originale (Shaolin Soccer) sau mai simpatice (Bend It Like Beckham) sau mai consistente intelectual (The Damned United).

Dar senzație mai pură că fotbalul este, într-adevăr, sportul-rege cu greu se poate găsi.